ŞTEFANIA OPROESCU – DEZORDINEA GALOPULUI

St.Oproescu-Dezordinea-galopuluiŞtefania Oproescu este un editorialist de mare talent.

Inteligenţa, promptitudinea, umorul tandru şi ironia vitriolantă, spiritul polemic, intransigenţa, un deosebit simţ al limbii – iată doar câteva din calităţile acestui autor care s-a hotărât să-şi adune editorialele din Oglinda literară, scrise şi publicate în perioada august 2011 –iulie 2015 sub un titlu uşor derutant, Dezordinea galopului (Editura ATEC, Focşani, 2015).

Titlurile articolelor sunt edificatoare, vorbind ele însele despre subiectele abordate, păstrându-şi totuşi necesara zonă de mister care ne obligă să citim mai departe, să vedem despre ce e vorba în discurs. Titluri precum Titanic fals, Portocala de plastic, Dezordinea galopului, Lecturile elefantului de la Loto, Despre tradiţie sau dacă mănâncă pisica muştar, Aici sunt filosofii dumneavoastră!, „Cântecul căţelei” şi lătratul degeaba, Anul acesta se poartă Brâncuşi, Papionul şi rezonul, Liberatorul sunt irezistibile, multe şocante, ce invită direct la lectură imediată.

Evident toate aceste titluri sunt aluzii la alte formulări, multe celebre. Ştefania Oproescu este un moralist care nu ţine predici, nu moralizează, ci lasă cititorul să ia, maieutic, atitudinea adecvată unei situaţii, unui fapt de viaţă.

Structura textelor e inedită: toate încep cu un „chapeau” care trimite sau nu la textul propriu-zis, aşa cum o teoremă trimite la demonstrarea ei; alteori textul cules cu aldine este conclusiv, demonstraţia textului ce urmează oferind alte argumente posibile, întărind afirmaţiile iniţiale.

Autoarea nu ezită să înfrunte celebrităţi, dacă simte că ea are dreptate (Gabriela Melinescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Mircea Dinescu, Maia Morgenstern, Horaţiu Mălăiele, Gheorghe Visu, Marin Moraru, Florin Zamfirescu).

Cartea nu e însă scutită de unele neglijenţe şi/sau inexactităţi inexplicabile: Stendhal e născut într-adevăr în secolul al XVIII-lea (în anul 1783), dar nu cred că, la mai puţin de 17 ani, putea scrie aforisme memorabile. El aparţine, orice s-ar spune, secolului următor… Forma „repercursiuni” este incorectă: termenul corect este „repercusiuni”. După cum preoţii s-ar supăra pe autoare pentru că ne obligă să trecem „în nefiinţă” şi nu „în eternitate”. Asta ca să găsim pete şi în soare…

MIRCEA IVĂNESCU – DISCURS DESPRE (NE)MIŞCARE

Mircea_IvanescuDintre toate definiţiile date poeziei, cea mai „tehnică” mi se pare a fi cea a lui Pierre Emmanuel: „Poezia este istoria unui verb” (verbul e înţeles aici ca mişcare, activitate (n.n.). Şi tot Emmanuel rosteşte câteva aforisme interogative. Ce sunt cuvintele fără tăcere? şi Dar dacă toată lumea nu ar fi decât un cuvânt?

Un critic (l-am numit pe Eugen Simion), observa, privitor la „poetica” lui Mircea Ivănescu: „Poezia iese din senzaţia absenţei, a golului care se deschide între obiect şi subiectul care îl observă.”

Aşadar, poezia nu e numai „istoria unui verb”, ci şi „istoria unei absenţe” (a verbului).

NEMIŞCARE e un poem programatic, aproape o artă poetică. Respingând primele două voci ale poeziei (cea lirică şi cea epică), poetul o reţine pe cea de a treia, vocea dramatică, vocea ficţiunii sentimentului. Senzaţia de vid, de tensiune, se obţine nu atât prin absenţa (statistic vorbind) a verbelor, cât mai ales, a predicativităţii acestora (din totalul cuvintelor, verbele predicative nu ocupă decât un procent de cinci la sută.) Gerunziile şi participiile nu fac decât să decupeze fenomenologic un peisaj propus. Oximoroanele (gard viu, sore lăptos, luxurianţe…nemişcate) pulverizează orice concret, tensionându-l. Mişcarea se naşte din permanenta opoziţie dintre dinamic („cea mai simplă întâmplare”) şi static („un grup de oameni tăcuţi…”).

Se poate încerca o interpretare etică a textului. O crimă (probabilă prin prezenţa unui posibil cadavru) alungă „spiritul locului” în „puzderii mărunte de ochi…”. Omul e o parte a naturii. Prin absenţa sa (omul – subiect devine, prin cadavru, obiect), provoacă o absenţă în natură (a naturii). Fidel sieşi, Mircea Ivănescu ne avertizează în final că totul nu a fost decât o ficţiune construită dramatic: „Deci cea mai simplă întâmplare…”.

LAURENŢIU ULICI – LITERATURA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ – I

laurentiu-uliciLaurenţiu Ulici este un artist al logicii, fiind un redutabil şahist şi un bridgist de temut (sporturi care disciplinează spiritul, ducându-l la …metodă).

El însuşi personaj de roman, Ulici lansează legende (bio)bibliografice, poate rata cu dezinvoltură orice gen literar, este întotdeauna în miezul faptelor, lucrurilor, nopţilor şi zilelor, călătorind neobosit de la Sighet la Botoşani, de la Piatra-Neamţ la Buzău, de la Bucureşti la Năsăud. Spirit sintetic, criticul are şi geniul formulării unice (de care încă se teme, senioral şi cartezian).

Generos cu adversarii şi exigent cu prietenii, Laurenţiu Ulici ţine dreaptă cumpăna judecăţii, limbii, gândirii, ratând rar şi nesemnificativ.

Primul dintr-o suită de şase volume , Literatura română contemporană, I- Promoţia ’70, se vrea o radiografie exactă, detaliată a promoţiei din care şi el face parte, deşi nu se (auto)caracterizează, cum a făcut-o un G. Călinescu, de pildă.

Volumul e structurat convingător: după o „Introducere” cu rol de „Predoslovie” (cu ticuri şi ofuri de cronicar), urmează o „privire generală” asupra Promoţiei ’70 şi un eseu cvasi-independent  –  „Literatura faţă cu puterea” just şi excelent scris.

Materia propriu-zisă a volumului o constituie prezentarea autorilor pe genuri (Poeţii; Prozatorii; Dramaturgii; Criticii; Istoricii literari; Eseiştii).

La rândul lor, aceste capitole sunt numerotate de la 1 la 5, pe criterii valorice, dar care nu funcţionează întotdeauna. În acest volum îşi găsesc comentată opera şi câţiva scriitori din Neamţ: poetul Emil Nicolae, prozatorul Constantin Munteanu şi criticul Cristian Livescu. (La „Note”, adică la „Bibliografie”, la secţiunea „Poeţi” poate fi întâlnit şi Victor Stan).

În general comentariul este alert, acid, complezent, narativ, folosindu-se adesea „tehnica citatului” (atât de periculoasă, tocmai pentru că e convingătoare pentru toată lumea, mai puţin pentru autorul în cauză”; arareori criticul devine fulminant, „distrugând” un destin literar construit de respectivul condeier uneori cu migală.

Lucian Strochi
(ASACHI, nr.85, 03.1996, p.5)

LAURENŢIU TARNICERU – ŞI TOAMNA UITĂ

Violeta DinuAflat acum la a doua carte (Şi toamna uită, Biblioteca Ateneu, 1992), Laurenţiu Tărniceru este un bucolic, lucru rar astăzi, când literatura tinde să devină tot mai mult experiment şi tot mai puţin sentiment.

Curios, bucolismul nu a „prins” în literatura noastră, deşi multă vreme România a fost considerată o ţară „eminamente agrară”.

Sămănătorismul, poporanismul, ortodoxismul gândirist nu au lăsat urme profunde, chiar dacă, pentru a lua doar ultimul curent în discuţie, au fost destui poeţi venerabili care au ilustrat această mişcare literară: Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Nicolae Crainic.

Explicaţia e simplă: românii au şansa/neşansa unei literaturi populare formidabile.

Nota generală a volumului e o seninătate adâncă, de câmpie; prea rar apar accente din Goga: „povara-n maluri moare surd/şi-n osii drumurile plâng”.

Reversul acestei poezii este pictura naivă, ironică a unui Henri Rousseau-Le Douanier, Ivan Generali sau… Petru Vintilă.

Peisajul este citit cu ironie subţire: „visăm anotimpuri, o lume în carte/zăpezile-s calde, toamne nu sunt” sau „ţi-s ochii calzi /toamna târzie / pe gene/ai lira-n privire”.

Autorul se asigură de complicitatea ferestrelor: „o înţeleg ferestrele”, pune „pete de culoare” trădându-se în naivitatea propusă (v. oximoronul „blestem geometric”).

Uneori liricul învinge ironicul şi atunci apar versuri frumoase ca acestea: „mi-s degetele roase /ca lama unor pluguri”.

Ironicul vede lumea pe dos sau o pune în paranteze; perspectiva e inversă: „te privesc dintr-un apus/ cu zboruri de cocori/ şi zdrenţe pe cer/ca un poem/ într-o ramă”.

Viziunea e hâtră, de „cimitir vesel”: „…morţii sunt veseli/dansează-n sclipiri de halouri”; maliţioasă: „Sunt cea mai deshidratată frunză/din Noiembrie”. Când „folclorizează” (v. Fum), Laurenţiu Tărniceru se ridică la înălţimea modelului anonim.

Când oboseşte însă (şi ironia (se) epuizează, nu-i aşa?), autorul devine iremediabil sentimental şi atunci rezultatele discursului liric sunt contradictorii.

Lucian Strochi

SORIN MĂRCULESCU – OBSESIA UNITĂŢII

SORIN-MARCULESCU-CARTE-SINGURAObsesia unităţii pare a fi mitul personal al lui Sorin Mărculescu detectabil în ultima sa carte (Carte singură, editura Cartea Românească”, 1982).

Unitatea e relevabilă atât prin unicitate (titlul cărţii e semnificativ în această privinţă – unicul e unitar şi solidar cu el însuşi, etalonul oricărei măsurători), cât mai ales prin act (nunta) văzut ca proces şi prin rezultatul actului (sâmburele).

Arderea e tot o unitate şi urna nu înseamnă cenuşa, restul şi lestul, ci amprenta (şi ea, bineînţeles, unică).

Această obsesie a unităţii nu poate fi tradusă decât în (prin) cuvânt. Cuvântul e, în acelaşi timp, nuntă, urmă şi sâmbure.

Se pot desface evident şi alte simboluri(nu sunt simbolurile eufemizarea unui mit?): sâmburele este ochiul, iar nunta şi urna, lumina şi întunericul, întreg cosmosul(obţinut prin ritmarea haosului, prin cuvânt, într-un regim diurn sau nocturn).

Carte singură nu este numai realizarea exemplară a ştiutei obsesii mallarméene, cât mai ales o implicită lecţie de poetică, autor şi cititor trecând prin iniţiere de la stadiul de outsider la cel de insider.

Cunoaşterea realităţii în (prin) cuvânt ni se pare a fi sensul ultim, major, al acestei cărţi unice.

Imagistic, cartea e o panoramă spaţio-temporală lipsită de orice prejudecăţi: se întâlnesc aluzii antice, eline sau latine, hieratisme bizantine, ecouri medieval –occidentale, caligrafii nipone sau chineze.

Senzualismul subtil şi baroc al lui Tagore, puritatea lui Dante, savant discursive obsesii purtând marca unor T.S.Eliot, R.M.Rilke, sau chiar Ezra Pound.

Se logodesc aici precizia şi fervoare barbiană cu acea aureolă cu care îşi înconjoară şi patinează cuvintele Blaga.

MIHAI EMINESCU – OBSESIA UNICITĂŢII

EminescuE greu de descifrat la un scriitor – şi cu atât mai greu la un scriitor ca Eminescu, care s-a risipit cu generozitate în atâtea genuri şi specii literare – un mit personal care să înghită integrator, într-o sumă, toate celelalte teme şi obsesii posibile literaturii (sau chiar existente în opera sa). Natura, viaţa, moartea, destinul, dragostea, revolta obsesia (re)găsirii adevărului, istoria – sunt teme majore ale operei eminesciene, recognoscibile în orice fragment al prozei, teatrului, poeziei sau publicisticii.

Cu toate acestea, risc afirmaţia că mitul personal al lui Eminescu este problema geniului. Gesturile exterioare, considerate de unii drept bizarerii, precum şi structura intimă a integralei operei sale duc inevitabil la această concluzie.

Anterior lui Eminescu, doi scriitori au avut această obsesie a geniului: Ion Heliade Rădulescu şi Vasile Alecsandri.

Primul are ambiţia epopeii, credinţa că limba şi cultura română trebuie restructurate din temelii şi, acolo unde este cazul, demolate. Este coleric, dionisiac, heraclitic, are o intuiţie a spaţiului şi a timpului ieşite din comun. Că nu a reuşit integral e o altă poveste, dar grandoarea viziunii sale, unele fragmente ale operei sale, îl fac pe Heliade un erou faustic. Dacă ar fi lucrat cu o limbă evoluată şi nu cu una ezitantă, Heliade ar fi avut şansa să fie primul Eminescu. Aşa va fi doar ziarist, editor, filolog, gramatician, lingvist, polemist, poet, prozator, tribun, erou, confecţionându-şi pentru aceste ultime două ipostaze, datele exterioare ale geniului.

1971: IRIMIE STRĂUŢ – ORA ALBĂ

irimie-strautUltima carte a lui Irimie Străuţ, „Ora albă” conturează mai ferm profilul unui scriitor cu o remarcabilă ştiinţă a versului: spun asta şi mă gândesc la versurile primului ciclu, „Rug de stele”, versuri calofile, amintindu-se de sonetele lui Codreanu sau de acelea cu vag iz elegiac ale unui Virgil Carianopol: „Vii erup în refuz de transplante /Irizări distilate din plante /Şi renaşte în gest reversibil/Trainic trunchi dintr-un codru posibil”. (Seva bărbăţiei).

Dincolo de tăierea corectă a versului, de lucruri spuse „plăcut”, aştepţi surpriza, dar uneori ea vine prea greu, poetul e furat de melodie (de altfel una din coordonatele poeziei lui Străuţ este tonul baladesc, de „cântec şoptit”, al versurilor sale).

Remarcabilă acea „Sarabande, salamandre”, bijuterie de artizan, care spune ceva şi după muzică: „Sarabande, salamandre /Jocuri crude-n înnoptare/Ne despoaie de durere/Sarabande, salamandre”. Irimie Străuţ este un grafician, adept al contrastului alb-negru, contrast puternic, sugerând dureroase tăieri într-un reflux infidel al memoriei.

Cuvântul naşte emoţia, imaginea o păstrează. Poetul refuză jocuri gratuite, totul se vrea vibraţie, este vibraţie prin precipitare.

Imaginile sunt şocante, versuri se vor spuse dintr-o dată,”gâfâit”, cu sintagme biciuind parcă inerţia ochiului indiferent: „Norii sfărâmau privirea /Paraşuta se destrăma…”. Imaginile danteşti din „Dincolo de mit” se prelungesc în strigăt: „Iar oamenii de lemn / Umblă acum/Cu mâinile şi/Picioarele retezate /Şi cu feţele/Pârjolite”.

ADRIAN DINU RACHIERU

rachieruPrivită de la o respectuoasă distanţă istorică, proza românească din anii 50-60 ne oferă destule surprize. În primul rând au dispărut, chiar din dicţionare literare, o serie de scriitori consideraţi pe atunci (chiar) canonici: Alecu Ivan Ghilia, Valeriu Emil Galan, Ion Istrati, Eusebiu Camilar, Traian Coşovei, Geo Bogza, Ion Pas, Ion Călugăru, Nicuţă Tănase etc. Caracterizate printr-un realism deşănţat, deşi conţineau şi elemente de basm… (lupta dintre bine şi rău), precum şi caricaturizări simpliste, aceste scrieri nu erau altceva decât o maculatură adesea imundă, pervertind suflete dornice de primele lecturi (a nu se uita alfabetizarea). Totul devenea proză, iar proza – articol de gazetă de perete.

Cartea lui Adrian Dinu Rachieru 13 prozatori de ieri, excelentă în multe privinţe, se ocupă de supravieţuitorii acestei perioade, rămânând în unele cazuri valori perene ale literaturii noastre: Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Marin Preda, Titus Popovici, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Sorin Titel şi Alexandru Ivasiuc. Lista ar putea continua şi cu alte nume şi mă gândesc în primul rând la un Cezar Petrescu, dar există desigur şi alţii. Dar propunerea criticul e judicioasă, incitantă şi până la urmă convingătoare. Fiecare titlu de capitol e o balanţă în care pe un talger stă scriitorul, iar pe celălalt o formulă definitorie a criticului, uneori perifrastică, alteori aforistică, în orice caz sintetică şi mnemotehnică: Mihail Sadoveanu, un scriitor reeducat?; Noul Camil şi proba erosului; G. Călinescu sau cinismul estetic; Zaharia Stancu şi constelaţie „Desculţ”; Petru Dumitriu:exilul ca ispăşire; Marin Preda, între „paricid” şi bovarism; Titus Popovici, un „fiu risipitor”?; Eugen Barbu sau „parada erudiţiei”; Fănuş Neagu, un dionisiac?; Paul Anghel o clipă de istorie; „Filonul tragic”: Ion Lăncrănjan; Sorin Titel şi istoria mică şi Alexandru Ivasiuc sau spiritul geometric.

Adrian Dinu Rachieru îşi iubeşte „personajele” şi le radiografiază corect, convingător şi chiar patetic destinele. Nu ezită însă să le amendeze conjuncturalul, să le scuze lipsa de exigenţă sau chiar oportunismul, să ţi exprime dezacordul faţă de lipsa de valoare a unor opere.

NEVOIA DE TEATRU

Nevoia-de-teatruCând, în urmă cu mai bine de două decenii, un cunoscut actor român, cu apreciate roluri în film, mi-a spus că dragostea lui cea mare rămâne teatrul, că nu se compară filmul cu teatrul, am crezut că fie se alintă, fie că ne dorim întotdeauna ceea ce nu avem.

La o a doua întâlnire i-am spus despre aceste lucruri şi multe altele, de acelaşi gen.

I-am arătat avantajele cinematografului, faptul că poţi fi urmărit simultat pe ecranele cinematografelor din întreaga lume de milioane de spectatori, că filmul îţi permite să cucereşti altfel spaţiul, că scapi de tirania spaţiului-limită, poţi urmări de exemplu traseul pe kilometri întregi al unei maşini, peisajul e variat, se poate schimba instantaneu şi, poate cel mai important lucru, nu ai cum să ratezi o scenă, poţi să o duci spre perfecţiune, având posibilitatea de a trage câte duble vrei.

Actorul mi-a răspuns: „Tocmai acest lucru omoară creaţia, omenescul din creaţie. Vreau să simt respiraţia oprită de emoţie a spectatorului, să-mi simt partenerii de pe „scândură”. Am nevoie de aplauze. Ele sunt hrana noastră cea de toate zilele. Nicio interpretare nu e identică cu cealaltă, în fiecare seară magia e alta. Pe scenă sunt zeu, sunt actor, în film – doar un interpret.”

IOAN DOBREANU sau ROMANCIERUL SINGURATIC

IoanDobreanu-SingurateculSinguratecul e o carte curioasă, deşi aparent previzibilă.

Un veac de singurătate – căci timpul acţiunii vine de la 1910 până la noi (şi chiar mai de departe, dar nu prin analepse, ci prin comentarii istorice).

O Cronică de familie – dar cu mesaj invers. Un Bal al absolvenţilor – aşa cum şi-l imagina Franz Werfel.

O Oră 25 – căci personajele trec cu dezinvoltură graniţe reale şi imaginare, rămânând statornice, în vreme ce graniţele, hotarele, vămile, o iau razna, schimbându-se mereu.

Un roman picaresc, pentru că personajele traversează toate mediile sociale şi cam toate ţările Europei, de la Suedia la Grecia, de la Spania la Austria, de la Elveţia la România sau Ungaria.

Un  roman care traversează două războaie mondiale şi mai ales vremurile de după războaie, adesea mai aprige, mai inumane.

Un basm cu Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, în variantă bucovineană.

Un roman psihologic, de atmosferă, bucuria şi angoasa, teroarea şi libertatea fiind atent şi inspirat glosate.