CĂLĂTORIA UNUI POET SINGULAR – Tudorel Radu

TudorelRadu-Calatorie-de-unul-singurCălătorie de unul singur este o parafrază, ironică desigur, la o celebră carte a lui Jean Jacques Rousseau: Visările unui hoinar singuratic.

TUDOREL RADU îşi propune o călătorie iniţiatică în cinci etape (cinci este se ştie cifra actului, a ātmanului -indian), dintre care prima etapă e Călătorie de unul singur, iar ultima Reîntoarcere în cotidian. Între prima şi ultima etapă, trei popasuri (Un popas. E timpul…; Alt popas. Din iubire…; Popas. Natural;).

Imagistic, cartea e o scară cu cinci trepte, o scară orizontală, aparent neobişnuită, dar umană, spre deosebire de scara ascensională, ce urcă la cer, dar părăseşte umanul.

Tot cinci sunt şi temele acestei cărţi: omul (eul liric) – în relaţie cu celelalte teme: timpul, dragostea, natura şi călătoria.

Lucrurile nu sunt simple decât în aparenţă, pentru că temele se compună dual, ternar şi cuaternar între ele. De exemplu: călătorie însemnă om, se desfăşoară în timp, în natură, poate avea ca finalitate iniţierea, adică dragostea. Timp însemnă om (cu funia de timpuri din el: timp cronologic, astral, psihologic, biologic), natură (stările alotropice ale naturii sunt relevate de timp – anotimpurile), dragoste (timp suspendat, eternitate), călătorie (călătorim în timp sau timpul călătoreşte în/prin noi). Ş.a.m.d.

Călătoria de unul singur este una tragică, din lipsa sentimentului şi a dialogului.

Călătoria începe cu… staţionarea, cu răgazul, cu pregătirea spre iniţiere: Opreliştile/ Fac trăirile mai intense/Când sunt depăşite de timpul fragmentat/De simţurile pornite la vale / Prin spaţiul fără dimensiunile/ Finite…p.5

PROZA EMINESCIANĂ. DIACRONIA RECEPTĂRII

eminescuPrestigiul lui Eminescu este imens. Cel puţin pentru / printre români. Pentru majoritatea românilor, Eminescu este Poetul, Poetul naţional, Geniul, tânărul delicat de pe coperta întâi a unui caiet de şcoală, privind visător şi adolescentin, undeva, în zare, la steaua singurătăţii. Orice român, capabil să recite pe de rost o strofă eminesciană are impresia că îl cunoaşte pe Eminescu, că îl înţelege perfect, ba chiar e în stare să aducă şi argumente în favoarea „genialului poet”.

G. Călinescu însuşi credea mesianic în destinul milenar al poetului Mihai Eminescu. O spune admirabil în neuitata sa monografie Viaţa lui Mihai Eminescu:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet (s. n.) pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”. (p.317).

Orice încercare de a vedea în Eminescu „omul deplin al culturii române”, de a adăuga poeziei antume şi postume proza, teatrul, traducerile, articolele din ziare, scrisorile etc. pare zadarnică.

Eminescu îşi este propriul său handicap, poetul Eminescu striveşte pe prozatorul Eminescu, pe gazetarul Eminescu. Va mai trece mult până când Eminescu va fi receptat ca fiind ceea ce este: cel mai important scriitor  român.

Proza eminesciană nu este cu nimic inferioară poeziei.

Totuşi, câteva precizări se impun:

MITUL ELIADE

Mircea-EliadeExistă numeroase încercări de a clasifica opera lui Eliade.

Indiferent de critic, o primă clasificare împarte opera lui Eliade brutal, mult prea brutal,  în două mari secţiuni: opera ştiinţifică şi opera beletristică.

Apoi, aproape amuzant, începe disecţia şi / sau vivisecţia: opera ştiinţifică se împarte în…, opera beletristică în… .

Desigur, toate aceste clasificări pot fi importante pentru cel care doreşte să se iniţieze rapid în Biblioteca Eliade.

Dar opera lui Eliade se vrea întreagă, aşa cum de altfel a gândit-o şi a realizat-o Creatorul ei, Mircea Eliade însuşi.

La urma urmelor, scriitorul Mircea Eliade îl poate corecta pe savantul Mircea Eliade, stilizându-i opera ştiinţifică. După cum savantul Mircea Eliade poate fi consultantul tehnic, artistic şi ştiinţific al scriitorului Mircea Eliade.

Asta pentru a nu mai vorbi de opera sa beletristică, pendulând între autenticism şi vis, între descrieri realiste şi pagini de un fantastic copleşitor, între jurnal şi mari proiecţii ficţionale, având o remarcabilă unitate intrinsecă.

Nu ne-am propus desluşirea şi comentarea întregii opere a lui Eliade, cel puţin în încercarea de faţă.

PLANETE IRONIC MODERATE

Calistrat-CostinMărturisesc că l-am cunoscut pe Calistrat Costin destul de târziu ca poet, deși pașii noștri    s-au intersectat în timp de câteva ori prin Bacăul… bacovian sau prin Piatra…nemțeană, infirmându-se astfel lema că întâi cunoști opera unui scriitor și abia apoi, dacă mai apuci, pe scriitor în carne și oase.

Am pornit cu lectura unui volum și am perseverat apoi, intrigat de confirmările care mi se păreau prea comode și directe. Rezultatul se va vedea mai jos: singurul lucru aranjat fiind prezentarea volumelor într-o ordine cronologică, singura nepotrivită atunci când analizezi un poet.

În Planete (1974) Calistrat Costin versifica fluent și patriotic, uneori cu accente imnice: Patrie, patrie binecuvîntată / în cîntec, în hrană, / de unde mai plouă cu stele/ în legile tale de taină… (Laudă Patriei) , alteori folclorizând până la monorimă: Pînʼ la primul cuvînt / nici un cînt; / în cuvînt, prin cuvînt, / nu mai sunt; / la mormînt / numai vînt / și pămînt; /peste veac un frămînt, /o făclie durînd, / și noi cînd, /dacă nu în cuvînt, /dacă nu pe pămînt? (Doină), niciodată însă banal: Ploaia cade mărunt pe icoane / scăpate de vremuri… (Ascensiune în munți); Floral leagă din nou / corole vii, /rămîi nocturn / vei întreba ce-a fost întâi // nici un răspuns / vei rupe flori / și nu vei ști când / toamna …  – poesie lapidară, desen precis, esențializat, stanță bacoviană (Primăvara); alteori scrisul devine „încifrat”, departe de limpezimea proletcultistă recomandată de/în epocă:  Pe coarnele de plug /proverbele de pace / la groapa lui Icar / căzut pe când visa / rodesc mălai sălciu, / un orb întinde mîna / la blide de Bruxelles (Bruegel); limbajele se întrepătrund, dând o poezie înaltă ca o tâmplă de madonă, cu oximoroane delicat conturate: Sunt țărmuri ca floarea aici, / faleze ca nouri de dor, /amintiri, / capela sixtină mă soarbe / sunt umbre; / ciudate ramuri, / îmbrățișări fără brațe / cu flăcări poleite nins,/curînd zefirul cenușiu / voi auzi plînsul madonei, / viscoliri.  (Pastel interior), un protest lilial, dar profund, ținând de paraverbal: nu am putut vreodată / să deslușesc mirarea călăului din umbră / iscînd incinerarea, /mă-ntreb ce va să-nsemne / Gioconda, Mona Lisa, / surîsul ei endemic / Peste atîtea ruguri… (Pro pace); versul se subțiază prin condensare, aducînd a haiku: Sensul vremelniciei – / fruntea, /cosmosul – /gură de șarpe / silabă neaccentuată / stins… (Mîndrie).