SONETUL CAVALERULUI TRIST
DAR CARE NU ŞI-A PIERDUT SPERANŢA¹ (XI – ENGLEZ)

Sunt cavalerul trist al tristei figuri²,
Păzitorul onoarei şi-al iubirii,
Amantul desfrânat  şi tandru³–al firii⁴
Şi port, drept veşminte, cuvinte, armuri.⁵

Prăsesc numai cai fantomatici şi suri,⁶
Crinii detest⁷, dar iubesc trandafirii⁸;
Păzesc acasa⁹, bătrânii¹⁰ şi mirii¹¹
Şi apăr de furi, nevăzute trăsuri¹².

O singură icoană – Dulcineea¹³,
Un singur cal iubit e Rosinanta¹⁴,
Ce nu cunoaşte frigul, biciul, panta,
Şi mă iubeşte, ca pe-un sfânt, de-aceea¹⁵.

Sunt trist, dar n-am pierdut încă speranţa:¹⁶
Din urmă mă ajunge Sancho Panza¹⁷.

SONETUL CAVALERULUI TRIST DAR CARE NU ŞI-A PIERDUT SPERANŢA¹ (XI – ENGLEZ) – un sonet omagiu adus literaturii, poetului, scriitorului de geniu. Cele mai multe trimiteri se fac  la o capodoperă: Don Quijote de la Mancha a lui Miguel Cervantes.

Sunt cavalerul trist al tristei figuri² – aluzie la caracterizarea celebră a lui Don Quijote:  cavaler al tristei figuri. Evident, cavalerul trist al tristei figuri poate fi poetul.

Amantul desfrânat  şi tandru³ – o metaforă cred frumoasă a firii atât de nestatornice a cavalerului, dar şi a poetului „obligat” să iubească toate cuvintele.

–al firii⁴ – firea este un cuvânt încăpător, extrem de sugestiv, trimiţând şi la fire (din care e toarsă viaţa), şi la personalitate şi la „a fi –fire” adică la existenţă.

Şi port, drept veşminte, cuvinte, armuri⁵ – un vers eliptic care naşte ambiguităţi fertile. Cavalerul, personajul Don Quijote şi poetul poartă „drept veşminte, cuvinte, drept armuri” , adică cuvinte care îl apără. În enumerarea „cuvinte, armuri”, cuvintele pot fi arme, sentimente, bogăţii, orice.

Prăsesc numai cai fantomatici şi suri⁶ – simbolistica acestui animal este extraordinar de complexă. Calul este psihopomp şi terimorf, la începuturi, pentru a deveni simbol al vieţii în final. Calul poate fi o expresie a întregului univers. Aici e vorba de o „naştere onirică”, dar şi o aluzie la caii Apocalipsei.

SONETUL TIMPULUI ÎNDRĂGOSTIT¹ (X – ENGLEZ)

Buimac² se împletesc, spre hanuri, drumuri³;
Oşteni răspund la vagi chemări de goarnă⁴;
Spre vechi cântări şi inima se-ntoarnă⁵
Şi, dinspre deal, coboară ceaţa-n fumuri.⁶

Miroase-a busuioc, a brumă, coarnă⁷
Şi, azi, albastre depărtări par fumuri.⁸
Toamna se îmbată-n gravele-i parfumuri,⁹
Când, blând, domniţa blondă mustul toarnă.¹⁰

Sărbătorim cu toţii vreo izbândă;¹¹
Vreun nevăzut fir vrea-vei să dezlegi:¹²
Dintr-un noian de fapte, gânduri şi legi¹³,
Îţi dai singurătatea drept osândă¹⁴.

Te-ntorci atunci pe vechile poteci¹⁵,
Dator vândut¹⁶, cu mii de ipoteci¹⁷.

SONETUL TIMPULUI ÎNDRĂGOSTIT¹ (X-ENGLEZ) – Un sonet singular, având un personaj alegoric, timpul, trăind o stare unică, cea de îndrăgostire.

Buimac² – timpul apare ca personificat. Buimac pentru că el nu poate fi decis, decisiv, unic.

drumuri³ – drumul este o metaforă a timpului şi al cuvântului, caracterizaţi ambii termeni prin valori comune: devenirea şi iniţiere.

vagi chemări de goarnă⁴ – goarna sună din diverse motive, anunţând lupta, sfârşitul luptei, un moment solemn, un moment de relaxare etc.

inima se-ntoarnă⁵ – inima, personificată şi ea, este sensibilă la trecut. Inima ca sediu al  sensibilului, este martora tuturor întâmplărilor faste şi nefaste din trecut.

coboară ceaţa-n fumuri⁶ – ambiguitatea percepţiei: ceaţa se poate confunda cu un fum. Ca elemente: apa şi focul.

SONETUL TRĂDĂTORULUI¹ (IX – ENGLEZ)

Ochi lunecoşi2, privirea de omidă³,
Voce şoptită, sâsâind, de şarpe⁴,
Şi mâna răsucită⁵, juri că-i harpe⁶,
Iar trupu-i şui şi strâmb⁷, ca de aspidă⁸.

Când îl asculţi, simţi gust de aguridă⁹,
Vorbeşte, spumegă, dar are har¹⁰ pe
Care fals de-adevăr nu îl desparte.
Tu îl asculţi cu inima lividă,

Îl crezi prieten¹¹, sfânt fără pereche¹²,
Căci vorba blândă-i poleieşte chipul¹³,
Prin minte se strecoară ca nisipul¹⁴,
Şi-otrava îţi ajunge în ureche¹⁵.

Ai vrea să strigi, durerea e atroce,
Dar nu mai ai nici chip, nici duh, nici voce¹⁶.

SONETUL TRĂDĂTORULUI¹ (IX – ENGLEZ) – Un sonet dificil, din cauza persoanelor, eul liric fiind la persoana a II-a, iar „descrierea”, pamfletul, diatriba fiind la adresa persoanei a III-a.

Ochi lunecoşi²  – datorită limbajului, sonetul pare a fi rupt în două. Trădătorul are toate atributele unui monstru, nu doar moral. Ochii lunecoşi sunt ai celui care, trădând, nu are totuşi curajul de a te privi drept în ochi, ştiind că ochiul trădează cel mai uşor

privirea de omidă³  – evident se face trecerea, prin privire, de la ochi la omidă. Se reţine din omidă proprietatea acesteia de a se târî, de a se camufla.

SONETUL ZMEULUI¹ (VIII – ENGLEZ)

Arc falnic mi-am făcut din curcubeu².
Puternic sunt, în aurită-armură.
Galben, întorc priviri pline de ură.³
Vrăji vechi, obscure, m-au îngropat în zmeu.⁴

Aş vrea să pot iubi, cum ştiu doar eu,
Cu foc domol şi cald, nu-s doar arsură.
Dar nu-s decât gândac pe arătură⁵
În ochii dragei; dar eu, ca scarabeu⁶

O lume-ntreagă pot uşor învinge;
Dacă e singur, chiar şi pe Făt-Frumos⁷.
Dacă mă vrei, ai mire credincios⁸
Ce singuratec, în palat, azi plânge.

Aşa rămân tăcut, la margini de poveste⁹:
Căci totu-a fost, va fi, dar nu mai este¹⁰.

SONETUL ZMEULUI¹ (ENGLEZ- VIII) –un sonet enigmatic, întrucât personajul este de mai multe ori ficţional. Zmeul este un produs al imaginaţiei infantile, opozantul lui Făt-Frumos, monstrul, simbolul absolut al răului. În acelaşi timp ar simboliza increatul, haosul, informul. De multe ori el este însă un Făt-Frumos blestemat şi metamorfozat astfel de o vrăjitoare. Dar zmeul poate fi şi scrisul care pleacă din increat şi ajunge creat.

Arc falnic mi-am făcut din curcubeu².  Vers ambiguu. Dacă zmeul e scrisul, Cu unduirile sale de dragon, atunci salturile de la o literă la alta sunt arce de curcubeie, scrisul fiind o jubilaţie. Zmeul poate fi şi scriitorul, cel care transformă ficţionalul într-un ficţional al realităţii. În acelaşi timp, zmeul, scriitorul, scrisul, sunt efecte demiurgice.

SONETUL MARTORULUI SOLDAT¹ (VII – ENGLEZ)

Mărturisesc c-am fost de faţă şi ştiu²,
Cum s-au petrecut toate, ca-n poveste³,
Ca un vis deşirat, tăcut şi saşiu⁴;
Da, totu-a-nceput fără de veste⁵.

Căzuserăm, se vede,-n ambuscadă⁶,
De peste tot veneau, vâjâind, săgeţi.
Şi sânge roş curgea în zăpadă,
Din aer amar⁷, ne certau albi ereţi.⁸

Voinicii au murit cum se cuvine,
Cu faţa la vrăjmaş⁹, se înţelege.
Nu-mi amintesc de răgete, suspine,
De moartea neagră pentru al nostru rege.¹⁰

Şi nici acum, mărturisesc, nu ştiu
De vă vorbesc ca mort, sau de sunt viu¹¹.

SONETUL MARTORULUI SOLDAT¹ (ENGLEZ) – O nouă  şi dublă ipostază a poetului: cea de soldat şi de martor. Poetul îşi apară opera de intruşi, e martorul luptelor care se dau în interiorul textului, între personaje şi idei.

Mărturisesc c-am fost de faţă şi ştiu² – martorul are iluzia că el ştie adevărul, neînţelegând că el poate şti, în cel mai bun caz, doar o parte a unui adevăr

ca-n poveste³  – e vorba de ficţiune, dar acel ca adverb de mod comparativ relativizează torul, înclinând balanţa spre adevăr. Numai că adevărul nu poate fi decât unul ficţional.

vis deşirat, tăcut şi saşiu⁴ – realul este mai slab decât visul, care este o chintesenţă a realului. Prin urmare realul devine un vis deşirat şi inexpresiv.

totu-a-nceput fără de veste⁵ – începutul ficţiunii, care trebuie să fie brusc, tăiat pentru a interesa cititorul sau ascultătorul.

SONETUL REGELUI DE-O SEARĂ¹ (VI- ENGLEZ)

Poartă coroana-n fiecare ceas²
Şi-n fiecare seară – e rege³.
Mândria-l urmăreşte pas cu pas,
Dorinţa ascultată fie-i lege.⁴

Alb se-nclină, gânditori, curtenii.⁵
Nimic nu-l mişcă-n gândul său ciudat:
Nici prinţul, soaţa… negre vedenii
Pe chip i se perindă ne-ncetat.

Ar vrea să sfarme cercul de minciuni,⁶
Mulţimile să-l cheme în delir,⁷
Să-i fie aproape nu blajini nebuni, ⁸
Vesel să bea cu toţii din potir.⁹

Încă o clipă… se retrage-uşor…
Pe scenă-i rege, altfel… doar actor…¹⁰

SONETUL REGELUI DE-O SEARĂ¹ (VI- ENGLEZ)  – De această dată personajele sunt regele, actorul şi, desigur, poetul (scriitorul), toate (con)topite într-un singur personaj.

Poartă coroana-n fiecare ceas² – coroana este un semn al puterii, al regalităţii. Dacă este de aur este pentru rege, dacă e de lauri pentru poet, de hârtie, pentru nebun,  de mucava pentru actori, de spini, pentru martiri. A purta mereu coroana e un semn de putere, de consacrare.

Şi-n fiecare seară – e rege³. Iluzia aparţine nocturnului, când contururile sunt estompate. Sera scriitorul, actorul şi chiar regele sunt în deplinătatea activităţilor lor (scriere, spectacol, pat nupţial, sfat de taină etc.)

Dorinţa ascultată fie-i lege.⁴ – semnul sigur al autorităţii consacrate e ascultarea. Fiecare cuvânt devine lege. Cuvântul scriitorului din operă, cuvântul actorului de pe scenă, ca şi cuvântul regelui adresat tuturor au valoare de text definitiv, indiscutabil, de lege.

SONETUL CĂLĂTORULUI¹ ( V-ENGLEZ)

Orice drum trebuie să ducă-undeva²,
Orice om trebuie să încerce-un drum³,
Chiar dacă decorul e de mucava⁴
Şi praful galben un părelnic, palid fum⁵.

Există încă pete albe pe hartă⁶,
Mai sunt deşerturi⁷ şi junglă⁸ destulă,
Mai sunt şi drumuri ce soarte împarte⁹
Şi zaruri din a omului rotulă¹⁰.

Mereu, fractalic11, drumul se desparte¹²:
E un copac al vieţii¹³-n care moartea-adie¹⁴,
Mereu deschisă, cunoscută carte¹⁵,
Mereu cuvinte care-n pas învie¹⁶.

Mereu nu-i greu sfârşitul, ci-nceputul¹⁷,
Dar pentru mine lămurit e lutul¹⁸.

SONETUL CĂLĂTORULUI¹ (V-ENGLEZ) – Aşa cum precizam în sonetul anterior, există mai multe identităţi ale unui acelaşi personaj şi, de aici, mai multe interpretări posibile. Astfel călătorul este un călător, un scriitor, un cititor, un om care se iniţiază. Drumul este şi el un drum, un fum, o alternativă a vieţii, un fractal, o opţiune, arborele vieţii (dacă drumul e vertical), o carte deschisă, cuvinte, un început, un sfârşit, un lut, adică materie de început.

Orice drum trebuie să ducă-undeva²  –  o replică de tip lapalisadă, prin evidenţă. Replica se găseşte şi în filmul lui Abuladze, Căinţa. Afirmaţie e conclusivă, dar înseamnă şi uimire şi speranţă.

Orice om trebuie să încerce-un drum³ – omul trebuie să încerce o iniţiere, să-şi urmeze drumul vieţii, văzut ca un parcurs cu obstacole.

Chiar dacă decorul e de mucava⁴ – aluzie şi la satele lui Potemkin. Acesta aranjase un „decor” cu sate şi oraşe pentru Împărăteasa Ecaterina cea Mare care făcea o călătorie în sudul Rusiei. Satele lui Potemkin este o expresie ce înseamnă un decor artificial care încearcă să păcălească realitatea. Se spune că şi copacii erau vopsiţi uneori în verde atunci când treceau conducătorii care nu trebuiau stresaţi cu arbori îngălbeniţi sau chiar uscaţi. Într-o altă interpretare, opera de artă are decorul de mucava, fiind o operă artificială, nu naturală.

SONETUL NEGUŢĂTORULUI BĂTRÂN¹ ( IV-ENGLEZ)

Ar vinde tot: mătăsuri², porţelanuri³,
Aur curat⁴ sau sarea din bucate⁵,
Munţii semeţi⁶ sau generoase lanuri⁷,
Cuvinte  vii⁸, măreţe sau trucate.

Ar vinde sclavi⁹, cu pieile lucioase.
Sau, arătându-şi, nesupuse, colţii
Fiare10, sfărmând flămânde, hulpav, oase…
Sau, hâdă, moartea¹¹-aflată-n pragul porţii…

Adesea, trupuri de copii¹²-i trecură
Prin mâini şi n-a avut creştină milă.
Chiar sentimente¹³ vinde: pizmă, ură,
Invidie sau ucigaşă silă.

Dar l-a ajuns tăcutele blesteme:
E-ndrăgostit¹⁴, dar e strivit de vreme¹⁵.

SONETUL NEGUŢĂTORULUI BĂTRÂN¹  (IV-ENGLEZ) – începând cu acest sonet se pot face cel puţin două interpretări diferite, una ţinându-se cont de „arhetipul” cuvânt  având ca engrame carte, litera, silaba, autorul, cititorul, scrisul, imaginea, sunetul, simbolul, un întreg câmp semantic – o interpretare a conotativului, alta a denotativului, deloc analogică. Prin urmare, într-o primă interpretare neguţătorul bătrân este scriitorul, poetul, artistul în general. În a doua interpretare, neguţătorul bătrân este chiar… neguţătorul bătrân.

mătăsuri²  – aluzie la valorile pe care le au cuvintele: ele sunt mătăsoase, şoptesc, trimit spre un Extrem Orient, spre un imaginar populat de o poezie rafinată, delicată, graţioasă. Aluzie la drumul mătăsii, mătasea fiind un obiect extrem de căutat.

SONETUL CĂRŢII CIUDATE¹ (III – ENGLEZ)

E lumea-nchisă toată într-o carte²:
Nu-i ştiu nici titlul³, nimic despre-autor⁴;
Vag, aurite cuvinte pe cotor⁵
Şi-un fir de sânge⁶ paginile-mparte⁷.

E-o carte vie⁸, literele-s moarte⁹.
Nemaivăzută, în înveliş sonor¹⁰,
Cu sensuri grele, ca apa dintr-un nor¹¹,
O ştii aproape¹², totuşi e departe.¹³

Şi cuib de taină îşi găsesc lăstunii¹⁴:
O preţuiesc şi regii¹⁵ şi nebunii¹⁶;
Din ea, cresc rădăcini de dor şi pace¹⁷,
Din ea, o pâine caldă se desface¹⁸.

E plină de icoane¹⁹, nu de gânduri²⁰.
Ciudată21: se citeşte printre rânduri.²²

SONETUL CĂRŢII CIUDATE¹ (III- ENGLEZ) – după cuvânt şi literă, urmează firesc Cartea.

Cartea a fascinat omenirea prin puterea ei, prin faptul că este stăpâna timpului şi a spaţiului.

Cartea este cascada perfectă, dar şi capcana perfectă.

E lumea-nchisă toată într-o carte² – metaforă des folosită, cu unele variaţii, sugerând  universul pe care îl conţine o carte, dar şi faptul că o carte fiind vrăjită poate înghiţi o lume. Copil fiind am visat de multe ori că mă plimbam printr-o câmpie care se vădea a fi o uriaşă pagină de carte şi îmi era teamă ca acea pagină să nu fie răsfoită cumva de cineva. În plus, o carte este infinită prin interpretările ei, aşa cum interpretăm natura, cuvântul sau litera.

titlul³  – o carte fără titlu este orice carte sau o carte infinită. Titlul unei cărţi poate fi o literă („F” de D. R. Popescu) sau o pagină întreagă, fiind rezumatul cărţii. Un titlu este de fapt aforismul ce conţine carte.

SONETUL   CUVÂNTULUI¹  ( I – ENGLEZ)

Cuvintele² sunt roiuri mari de fluturi³
Ce-ţi năpădesc fără de veste-ograda,
Corăbii părăsind în grabă rada⁴,
Iar pentru inimă şi minte – scuturi.⁵

Cad peste tine, cum din munţi cascada,⁶
Ca steaguri vii, imagini⁷: poţi să fluturi
Vagi bucurii, tristeţi adânci să scuturi…
Ca pentru peşti, cuvintele-ţi sunt nada⁸.

Cuvintele sunt prinse-n grele ruturi⁹
Şi lumea-ntreagă pune-n acoladă¹⁰;
Versu-n poem rămâne grav dovada
Că fiece silabă¹¹ sapă începuturi.

Cuvântu-i sunet¹², semn¹³, simbol¹⁴, înscrisuri¹⁵
Ce împleteşte vieţi, dorinţe, visuri. ¹⁶

SONETUL  CUVÂNTULUI¹

Este primul dintre sonetele engleze şi este dedicat, firesc, cuvântului

Cuvintele² – aşa cum afirmam anterior, cuvântul este metafora obsedantă şi mitul personal al autorului.

roiuri mari de fluturi³ – într-o noapte am avut un vis sau un coşmar: mă înecam în cuvinte. Mii, milioane de cuvinte mă împresuraseră, deveniseră lichide, mă sufocau, mă înecau. Mă zbăteam să fiu deasupra lor, când, printr-un miracol, toate cuvintele s-au preschimbat în fluturi. În roiuri de fluturi galbeni, milioane de fluturi. Atunci am înţeles că cuvintele au independenţa lor, că nu se supun unor reguli prea precise, că nu se lasă schingiuite în rânduri paralele. De atunci cred că cuvintele sunt roiuri de fluturi şi le port un infinit respect

Corăbii părăsind în grabă rada⁴ – se face legătura cu Sonetele Italiene, mai exact cu primul şi ultimul sonet italian. Să recunoaştem că aceste puternice cuvinte sunt încărcate totuşi cu o spaimă inexplicabilă dar reală. Aluzie şi la unele poezii semnate de Baudelaire, Pablo Neruda  sau Puşkin.