Sonetul Limbii române¹ (XXVI – ENGLEZ)

Ca într-o poveste² te-a scos în cale
Cineva³; eram mut, ca un vas de lut.⁴
Mă apărau cele şapte vocale⁵,
Le primisem, semn sacru, ca pe-un sărut.⁶

Te-nalţi la munte⁷, te cobori la vale,⁸
Învăluită-în pace ca într-un scut,⁹
Şi aflu că mătase este moale,¹⁰
Şi că durutul, Doamne, vai, m-a durut.¹¹

Te-a înmuiat fierarii¹² şi poeţii,¹³
Copiii te-au purtat mereu în gânduri,¹⁴
Pe cerul tău¹⁵ mai zboară, grav, ereţii,¹⁶
Şi toţi te urmărirăm rânduri, rânduri.¹⁷

Ţăranii te-au primit sfioşi în casă: ¹⁸
Şi pentru toţi¹⁹ rămâi mereu mireasă.²⁰

Sonetul Limbii române¹ (XXVI – ENGLEZ) – Cu acest sonet se încheie „sonetele engleze”. Firesc, ultimul sonet este dedicat limbii române, cuvântului.

Ca într-o poveste² – forţa limbajului o constituie naraţiunea. Limbajul are în principal trei scopuri: de a informa, de a emoţiona şi de a povesti. A povesti înseamnă a nara, dar şi a in forma şi a emoţiona. Întâlnirea cu limba este o şansă, o fatalitate, o întâmplare unică pentru oricine.

Cineva³ – limba este anonimă, la funcţionalitatea ei contribuind toţi oamenii care o vorbesc. Cineva poate fi oricine. Dar cineva, conotativ, înseamnă şi a fi o persoană importantă. Adică un vorbitor, un povestaş, un poet, un purtător de cuvânt.

eram mut, ca un vas de lut⁴ – rostul vasului de lut nu e acela de a vorbi, ci de a fi plin. Aluzie la importanţa faptei în raport cu cuvântul.

SONETUL MAMEI RUSIA¹ (XXV – ENGLEZ)

Taigaua² uriaşă, nesfârşite
Fluvii³ şi apoi, măreaţă câmpia⁴,
Lacuri şi mări⁵, podişuri infinite⁵:
Iubeşte şi moare Mama Rusia⁶.

Cetăţi, măreţe ziduri şi creneluri⁷,
Mestecenii⁸, suspinând a primăvară:
Poeţii ruşi duios mor în dueluri⁹,
Mama Rusia, necuprinsă ţară¹⁰.

Amurguri de foc, revoluţii încinse¹¹,
Peste toate se-aşterne războiul¹², pustia,
Victorii măreţe, suflete stinse:
Puternică, mare, Mama Rusia.

Peste pământ îşi trimite solia:¹³
Imens continent e Mama Rusia.¹⁴

SONETUL MAMEI RUSIA¹ (XXV – ENGLEZ) Dacă în sonetul precedent, închinat Indiei, vedetele erau cuvintele nume proprii, aici accentul cade pe adjective. Evident ele sunt din aceeaşi sferă semantică: uriaş, nesfârşit, măreţ ( – de trei ori, pentru fiecare din cele trei catrene), infinit, necuprins, imens etc. Sunt desigur şi câteva cuvinte cheie pentru Rusia: taigaua, mesteceni, poeţii ruşi, revoluţii… Sonetul are un aspect de imn, iar metafora este sintagma Mama Rusia.

Taigaua² – pădure boreală, ocupând 16% din suprafaţa terestră a Pământului. Impresionează pădurile de conifere: brazi, molizi, larici şi pini. Doar la extremităţi se întâlnesc plopul, mesteacănul şi arinul. Printre animale: tigrul siberian, elanul, râsul, multe animale cu blană foarte scumpă (samurul – de exemplu). Taigaua dă o primă impresie şi dimensiune a Rusiei infinite

nesfârşite /Fluvii³ – Obi, Lena, Ienisei, Amur, Volga – fluviile ruseşti au peste 4000 de kilometri lungime (Obi -5410 Km!). Volga cel mai mic fluviu din enumerare (doar 3530 km) este cel mai mare fluviu al Europei! Evident fiecare fluviu e „populat” cu legende, e prezent în cântece impresionante (Volga, Volga, mamă Volga/ Volga, Volga, fluviu rusesc…)

măreaţă câmpia⁴ – Marea Câmpie Rusă are mărimea unui continent…

SONETUL MĂREŢEI INDII¹ (XXIV – ENGLEZ)

În piept îmi simt lumina ca pe-o cange²,
Prin Kamasutra³ trăiesc divin, plenar,
Mă scald mereu, devreme-n Gange⁴,
Şi-n noapte prelungă, mă visez Akbar⁵.

Duşmanii i-am învins – sunt Chandragupta⁶,
Duşmanii cred că-s Şiva⁷, când aud de mine
Refuză chiar să mai înceapă lupta,
Şi se refugiază–n rugi, suspine.

Citesc străvechi Upanişade⁸, Vede⁹,
Mahabharata¹⁰, poate Ramayana¹¹.
Sunt Buddha Sakia Muni¹² – cel ce vede
Istoria, cum îşi învinge rana.

Dar, peste toate, fluvii, munţi şi ore,
Maharajah¹³ deplin e doar Tagore¹⁴.

SONETUL MĂREŢEI INDII¹ (XXIV – ENGLEZ)  – Acest sonet este o demonstraţie despre puterea cuvântului: cu doar douăsprezece cuvinte se încearcă şi cred că se reuşeşte descrierea spirituală a unui sub-continent – care este măreaţa Indie.

lumina ca pe-o cange² lumina şi căldura sunt insuportabile în India. În primul rând din cauza umidităţii. Dacă în alte ţări lumina poate fi blândă, lilială, diafană, spectrală, boreală, în India ea loveşte necruţător, aşa cum îl lovise şi pe Meursault din Străinul lui Camus. Numai că în India cuţitul e înlocuit de cange, deci aici materialitatea luminii e şi mai mare.

Kamasutra³ – Kama Sutra este un vechi text indian, lucrare de referinţă despre dragoste în literatura sanscrită. Veritabil tratat de sexologie, Kamasutra reprezintă o filozofie a vieţii, de la „spiritual la carnal”. Kamasutra este primul tratat erotic al omenirii.

Sonetul copilăriei¹ (XXIII – ENGLEZ)

Mă-ntreb de ce delfinul nu e peşte²,
De ce rechinul nu este mamifer³,
De ce nu cade-uşor, un nor, plâns, din cer⁴,
De ce, pe ţărmuri, marea scade, creşte⁵,

De ce cocoşul luptă vultureşte⁶,
De ce rugina muşc-un braţ de fier⁷,
De ce, de e fierbinte, crezi că-i prea ger⁸,
De ce-n covată, pâinea mai dospeşte⁹,

De ce nu mă mai bucur, ca-n alte dăţi,
Iarba de ce, sub mângâierea coasei
Suspină¹⁰, şi-i alb bradu-n faţa casei¹¹…
De ce se trag, grav, bunicii de mustăţi¹²?

Cad peste mine întrebările o mie¹³:
De ce copilăria nu învie¹⁴?

Sonetul copilăriei¹ (XXIII – ENGLEZ)  – dedicat copilăriei, acest sonet este în egală măsură şi un sonet al cuvântului. Două sunt atributele esenţiale ale omului: timpul şi cuvântul. Toate performanţele omului sunt legate de timp şi de cuvânt. Vorbim de întârziaţi mintali, dar şi de copii precoce. În acelaşi timp, copilul devine fiinţă umană după ce rosteşte primele cuvinte. A doua întâlnire a omului cu timpul şi cuvântul ca binom se produce în jurul vârstei de cinci ani, numită de psihologi „vârsta de ce-urilor”. Copilul pune enorm de multe întrebări, pentru a căpăta cât mai multe răspunsuri. Intuieşte că are nevoie de cuvânt, de sensuri, de adevăruri, de definiţii.

de ce delfinul nu e peşte² – sonetul foloseşte ca principale figuri de stil, anafora (de ce), enumeraţia şi desigur interogaţia retorică. Întrebările copilului sunt la vârsta primelor adevăruri contrazise: delfinul ar trebui să fie un peşte, are forma peştelui, trăieşte în mediul acvatic, se hrăneşte cu peşte etc., dar este un mamifer.

Sonetul muntelui zeu¹ (XXII – ENGLEZ)

Pe culmi² vin oameni, zeii să-i înfrunte³,
Şi, obosiţi⁴, ei, zeii-ar vrea să scape⁵,
Să-ngheţe-n stânci, în cer, în văi mărunte,
În şipot stins, târziu, de-argint de ape⁶.

Olimpu-i o cetate-n vârf de munte⁷,
Dar oamenii au început să sape⁸,
De jos şi până la creneluri crunte,
Sătui de crime, certuri şi agape⁹.

Cu-eroi destoinici puşi, făţiş, în frunte¹⁰,
Sfârşitul lumii pare mai aproape¹¹.
Vezi zei buimaci, înghesuiţi pe punte¹²,
Insecte incolore-n negre mape¹³.

Un singur zeu, în ţară şi în vatră¹⁴,
Păzit de-oşteni cu straiele de piatră¹⁵…

Sonetul muntelui zeu¹ (XXII – ENGLEZ) – Acest sonet e unul dintre cele mai dificile. Muntele înseamnă natură (poate cea mai semnificativă reprezentare a ei), înseamnă cuvânt, înseamnă relaţie om – natură împinsă la extrem. Simbolistica muntelui este extraordinară şi în acest comentariu nu ne putem opri decât la câteva semnificaţii; în caz contrar, dimensiunile textului ar distruge sonetul, prin sufocare.

culmi² – culmea este şi nu este un vârf. Culmea este un vârf tocit, domolit, aplatizat. Dar tocmai această suprafaţă mărită permite culmii să fie terenul unor miracole. E folosit pluralul pentru că muntele apare nu singuratic, ci ca masiv.

vin oameni, zeii să-i înfrunte³ – oamenii îşi dispută cu zeii proprietatea asupra sacralităţii vârfului, culmii, care este centru şi înălţime. Oamenii vor să alunge zeii din acest teritoriu fost sacru, desacralizat chiar de zei, prin comportamentul lor uman şi chiar subuman

SONETUL NATURII¹ (XXI – ENGLEZ)

Puternică şi peste toţi stăpână²,
Apare cerşetoare³ sau mireasă⁴,
Prea tânără⁵, adesea prea bătrână⁶,
Când câmpuri sterpe⁷, când pădure deasă⁸.

Învinsă-n văi⁹, în munţi biruitoare¹⁰,
Când leneşă¹¹, când prea grăbită este¹²;
Iubeşte tainic, verde,¹³ mândrul soare¹⁴,
Iubirea lor e demnă de-o poveste¹⁵.

Adesea se ascunde-n crengi şi muguri¹⁶,
Şi toamna – în fructele aflate-n pârg¹⁷,
Pe dealuri ard târziu, albastru, ruguri¹⁸,
Speriate, casele se ascund în târg¹⁹.

E întuneric pur şi e lumină²⁰,
Femeie măritată²¹ şi virgină²².

Sonetul naturii¹ (XXI – ENGLEZ)  – Acest sonet urmează firesc logic sonetelor dedicate luminii, întunericului (nopţii) şi iernii. Aşa cum se va observa sonetul e construit pe antonime, antiteza fiind procedeul artistic uzitat. Am găsit că doar în acest mod pot surprinde natura, o pot înţelege şi eventual descrie. În acelaşi timp, natura este şi cuvânt. De fapt doar ea, în complexitatea ei imensă, supremă, se poate opune cuvântului tiranic, cel care dă nume şi se lipeşte de orice obiect.

Puternică şi peste toţi stăpână² – nu e vorba de panism, ci de o recunoaştere a forţei naturii. Cutremurele, vulcanii, dar şi inundaţiile sau alte cataclisme dau măsura forţei impresionante, unice a naturii.

cerşetoare³ – natura ne cerşeşte dragostea, implicarea, coabitarea.

mireasă⁴ – natura este, în oferta ei, în frumuseţea ei, imposibil de descris, o mireasă perpetuă.

tânără⁵ – natura reînvie mereu. Pare a se naşte în urma noastră, lăstarii mugurii, pui nou-născuţi, formarea norilor pe cer, roua, deschiderea unui boboc în floare, fructul sunt atribute ale tinereţii

SONETUL IERNII¹ (XX – ENGLEZ)

Iarna coboară în suflet, decisă²;
Eu cad în somn, o scurtă hibernare³;
De vis⁴, culoarea e-n fine ucisă⁵
Şi gândul meu, întors,⁶ n-are hotare⁷.

În inocenţa ei, poate să curme
Vieţi prăbuşite noaptea în zăpadă⁸.
Cruzimea ei nu lasă roşii urme⁹,
Căci nu e suflet, dramele să vadă.

E prefăcută: fulgii par păpădie¹⁰,
Sau puf de pasăre albă, măiastră¹¹
Şi cântec toarce blândă monodie¹²
Cu cerul se confundă, e albastră¹³.

Chiar moartea de aduce, pare vis¹⁴,
Şi mori, zâmbind la floarea de cais¹⁵.

SONETUL IERNII¹ (XX – ENGLEZ) – Sonetul iernii se bazează pe o personificare, dar şi pe un raport interesant Om-Natură.

Iarna coboară în suflet, decisă²  – iarna descrisă este o iarnă interioară, contând mai mult resorturile intime, psihologice. Iarna e văzută ca fiind o stare de spirit.

scurtă hibernare³  – comportamentul fiinţelor vii se schimbă, hibernarea fiind o cauză-efect al acestei schimbări. Iarna înseamnă somn şi uitare.

vis⁴ – visul este o consecinţă directă a somnului.

culoarea e-n fine ucisă⁵   – visul sănătos este incolor; doar coşmarurile, visele bolnave sunt colorate.

gândul meu, întors ⁶ – în vis, gândul nu are nicio restricţie. Pentru mulţi visul este o retrăire, deci şi o regândire a faptelor trăite în cursul zilei.

SONETUL NOPŢII MAGICE¹ (XIX – ENGLEZ)

Sunt stele ugere pline de lapte²,
Iar luna nară-adâncă, de jivină³.
Planetele par mere roşii, coapte,⁴
Murate-n siderala lor lumină⁵.

Pădurile-s imperiul ferm al fricii⁶,
În care locuiesc silvani⁷ şi iele⁸,
Ca ochi de pradă parcă, licuricii⁹
Se-ascund amar, în cetini verzi şi grele¹⁰.

În case, toţi copiii lumii vag-adorm¹¹,
Părinţi lor vorbesc puţin, în şoapte¹².
Şi peste tot pluteşte cav, clar, enorm,
Un negru pur, lucid, muiat în noapte¹³.

E noaptea dealurilor, ogoarelor¹⁴:
Aricii poartă–n herb, iarba fiarelor¹⁵.

SONETUL NOPŢII magice¹ (XIX – ENGLEZ) – După lumină, este firesc ca întunericul să aibă şi el un sonet. Un întuneric polidimensional este noaptea. Sonetul nopţii magice are o structură ideatică severă: primul catren e dedicat nopţii siderale, al doilea nopţii în natură, în pădure, al treilea nopţii în universul casnic, iar distihul se vrea o ridicare în stemă prin arici, animal nocturn şi prin iarba fiarelor, vizibilă doar la lumina lunii.

Sunt stele ugere pline de lapte² – aluzie la calea lactee, dar şi o încercare de apropiere, de umanizare a stelelor, o foame de concret

luna nară-adâncă, de jivină³ – şi în alte poezii apare luna văzută ca o nară (Marele câine), adică nu sferică, ci dimpotrivă, o gaură luminoasă. Copil, aşa am perceput-o întâia oară.

Planetele par mere roşii, coapte ⁴ – viziunea este domestică, bucolică, un kitsch imagistic. Toate par a fi la locul lor, sferele sunt coapte, rotunde, roşii.

Sonet despre taina luminii¹ (XVIII – ENGLEZ)

Murind, poetul a cerut lumină²,
Să poată să străbată întuneric,³
Spre calea-n cer⁴, senină şi divină⁵,
Spre un tărâm târziu, de vis feeric⁶.

Lumina din lumină oare naşte?⁷
Din sori, din pulbere de stele…⁸
Lumina naşte, ca în nopţi de paşte,⁹
Ca val uşor sau ca mătăsuri grele.¹⁰

Ca negre, strălucesc albele rânduri;¹¹
De ea, nimic nu poate să se-ascundă:
Tâlhar¹² sau fiară¹³, inimă¹⁴ sau gânduri¹⁵.
Dar eu mă-ntreb: corpuscul e sau undă?¹⁶

E blândă, caldă, rece sau văpaie:¹⁷
Doar inima curată o îndoaie.¹⁸

Sonet despre taina luminii¹ (XVIII – ENGLEZ) – Aventura cuvântului continuă prin ipostaza sa sub formă de lumină. Lumina e cuvânt, cuvântul e lumină. Atât lumina cât şi cuvântul luminează şi iluminează: Atât cuvântul , cât şi lumina cuvântează.

Murind, poetul a cerut lumină² – e vorba desigur de celebrele cuvinte Licht, mehr Licht (lumină, mai multă lumină) pe care le-ar fi spus Goethe, puţin înainte de a muri. Evident cuvintele sale au mai multe decodări. Puţin înainte de moarte poetul nu mai vedea, întunecându-i-se totul şi a cerut lumină. Într-o altă interpretare, oarecum apoteotică, în ipostază de poeta vates, Goethe cerea mai multă lumină pentru viitorime. Nu trebuie uitat şi că Goethe a scris un tratat despre lumină, mai exact despre culori. Cuvintele sale pot fi un îndemn pentru a căuta esenţa lucrurilor, lumina, aura lor.

Să poată să străbată întuneric ³ – rostul primordial al luminii este acela de a străbate şi învinge întunericul, luminându-l, făcându-l vizibil.