SONETUL  ERETICULUI ANONIM¹ (XXVI-ITALIAN)

Căutând luminii un rost², un răspuns³,
Am ars pe rug⁴, rostindu-mi adevărul⁵:
„Pământul e rotund, cum este mărul”.⁶
În somn de săgeată căzut-am străpuns⁷…

Frate, prea sus pentru mine e cerul⁸,
Prea-nalt şi în vinete cercuri ascuns⁹,
De verde otravă¹⁰, de lege¹¹ pătruns:
Îi apăr dreptatea¹², dogma¹³, misterul¹⁴.

Puterea-i a oricărei inchiziţii¹⁵.
În ştreanguri deci, eu, atârnând eretic¹⁶,
Cred în sfârşitu-mi anonim, dar etic¹⁷.

Cu fiecare rând, noi achiziţii¹⁸,
Şi un înscris (nu ştiu de e poetic):
„Pământul trece falnic prin solstiţii.”¹⁹

SONETUL XXVI¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul ereticului anonim”.

² un rost – am  discutat  mult despre lumină în aceste sonete, mai puţin despre rostul ei. Rost semnifică în română: sens, înţeles, tâlc, scop, menire, justificare, motivare, atribuţie, rol, misiune, sarcină, ordine stabilită, stare de lucruri, rânduială. Aşa cum raza de lumină trebuie înţeleasă fascicular, tot aşa şi rostul luminii trebuie acceptat ca având o infinitate de accepţii, valori, semnificaţii. (Deschid aici o paranteză: vizitând, în 1986, Sanckt- Petersburgul, m-am întâlnit şi cu coloanele rostrale. Am avut intuiţia că între pintenul care se punea la prora corăbiilor şi gură trebuie să existe o legătură. Am găsit într-adevăr că rostru mai înseamnă şi formaţie anatomică în formă de cioc, precum şi organ bucal la unele insecte, alungit în formă de cioc. Ceva nu se lega totuşi. Când am aflat că poetul chilian Pablo Neruda colecţiona rosturi, totul a devenit clar: între rostire, rost  şi rostru era o legătură, nu doar lingvistică, ci una mi(s)tică. Corabia din primul sonet se întâlnea cu rostrul ei din ultimul sonet. Am avut atunci certitudinea că ordinea sonetelor era cea bună, că opera se rotunjise, având legături subterane, subacvatice, subtile, pe care nimeni, nici măcar eu, autorul oficial al sonetelor, nu le voi putea sesiza.)

³ un răspuns – lumina este un mesaj. Orice mesaj cere un răspuns, o reacţie. Răspunsul dat luminii poate fi convertirea la o religie, negarea ei, o atitudine de indiferenţă etc.

SONETUL POPOARELOR MIGRATOARE¹  (XXV-ITALIAN)

Popoare sunt ce nu-şi cunosc hotare²,
N-au patrie³, nici lege⁴, nici poveste⁵,
Câmpii cu grâne, dealuri, vii şi creste:
Nisipuri doar sau nesfârşita mare.⁶

Nici zei nu au⁷, nici limbă⁸, doar uitare⁹;
Bătuţi de soartă, blestemaţi de veste¹⁰,
Au cai, în loc de prunci şi de neveste,
Şi-n loc de cruce, spadă lucitoare.

Iubesc, în loc de cărţi, mătăsuri, banii,
În loc de slove-au semne roşii, stranii¹¹,
Şi mai iubesc doar moartea neagră, hâdă¹².

În loc de cupe, vinu-l beau din cranii¹³,
Şi plânsul li-i străin¹⁴, străin şi anii¹⁵,
Şi au uitat demult să mai şi râdă¹⁶.

SONETUL XXV¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul popoarelor migratoare”.

² nu-şi cunosc hotare – primul şoc în legătură cu „popoarele”, l-am avut în 1968, în august, în zilele invadării Cehoslovaciei. Mă aflam în U.R.S.S. şi am întreţinut o îndelungă discuţie cu un rus despre ce e drept şi ce nu e drept în istorie, ce trebuie să facă popoarele. Rusul m-a ascultat cu atenţie, a dat tot timpul aprobator din cap şi, în final, a exclamat : „Bine, dar noi suntem un imperiu !”. Iar eu îi vorbisem despre neamestecul unui stat în treburile interne ale altui stat, rezolvarea diferendelor pe cale paşnică, faptul că fiecare stat are dreptul să-şi facă auzit glasul, atunci când se discută probleme globale… Rusul a mai spus: „Tot ce ai spus e valabil pentru popoarele mici. Cine să ne spună nouă ce şi cum să facem ? Desigur, avem şi datorii faţă de alte popoare. Trebuie să preîntâmpinăm conflictele etnice, religioase. Trebuie să avem grijă de popoarele mai mici”. „Bine dar cine vă cere acest lucru: popoarele mici ?” „Nu, însăşi condiţia noastră de imperiu.” Sintagma din vers se referă atât la realitatea istorică a popoarelor migratoare, cât şi la unele tendinţe ale unor state, în general de mai mari dimensiuni, de a se „extinde”.

³ n-au patrie – tocmai statele expansioniste nu au identitate naţională.

⁴ nici lege  – e vorba aici de o sinecdocă, prin lege înţelegându-se întregul sistem juridic şi administrativ. O serie de alte legi, cum ar fi legea junglei, legea celui mai tare funcţionează indiferent de popor.

SONETUL  TIMPULUI¹  (XXIV-ITALIAN)

Sfârşit de secol, lânced jilav şi trist²,
Caii sălbatici nasc ponei şi zebre³,
Mestecenii se clatină sub febre,
Şi crucea însăşi, grea, l-a uitat pe crist.⁴

Aplauzele – nu sunt: pentru artist;⁵
Şi munţii-şi pierd şi ultime vertebre⁶,
Fantome-au coborât printre tenebre,
Triumfă doar războiul – ca prim solist.

Un frig isteric muşcă mădulare⁷,
Stejaru-a îngheţat, umil, în ghindă⁸,
Prea leneş râsul9, umbra să şi-o prindă¹⁰.

Veacul sfârşeşte marţi¹¹, fără hotare,
Ceas vămuit şi fără minutare.¹²
Un chip străin priveşte în oglindă.¹³

SONETUL XXIV¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul timpului”. (Comentariul acestui sonet datează din anul 1999).

² trist – s-a discutat mult în ultimul timp despre un anume sentiment milenarist. Bilanţier, apocaliptic, acest sentiment conţine atât realizările şi neîmplinirile secolului nostru, XX, cât şi spaimele noastre în legătură cu secolul şi cu mileniul ce vor veni. Lipsit de entuziasmele începuturilor de secol, suferind de o umezeală metafizică, secolul nostru e trist, nu atât pentru că vine apocalipsa, cât pentru faptul că, oricum, încet, dar sigur, pământul s-a autocondamnat, prin poluare.

³ nasc ponei şi zebre – aluzie la radioactivitate, la faptul că se produc mutaţii genetice grave.

⁴ şi crucea însăşi, grea, l-a uitat pe crist – secolul XX a fost, într-un fel, un secol ateu. Poate de aici şi remarca lui Malraux cu privire la secolul următor. Impresia de ateu e dată atât de cuceririle ştiinţifice, cât şi de expansiunea religiilor necreştine, a sectelor religioase.

⁵ aplauze nu mai sunt : pentru artist – aplauzele sunt acum ale oamenilor politici, ale pseudovalorilor, intens mediatizate. Actul artistic de valoare rămâne aproape necunoscut.

SONETUL  VENEŢIEI¹   (XXIII-ITALIAN)

Se scufundă cetatea venetă²: dogi
De carnaval³, blazaţi, cântă la lună.
Calm, plumbul putrezeşte în lagună,⁴
Muşcă-piatra moale, boturi de buldogi.⁵

Arborii din parcuri se trezesc ologi,
Pentru străini (o, glorie străbună),
Corăbii acostează la o lună,
Cui să-nalţi o odă, cui să te mai rogi?

Băieţi focoşi sărută blonde fete;
Să mori frumos, se poate-n varii moduri,
(Agonizează sub priviri discrete).

Nu-n vâsle se măsoară, ci în noduri,⁶
Celebrele canale canalete.
Pictori nebuni se spânzură sub poduri.⁷

Sonetul XXIII¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul Veneţiei”.

² cetatea venetă – s-a scris enorm despre Veneţia, aproape tot atât de mult ca despre Roma sau Paris, oraşe incomparabil mai mari şi mai mediatizate; oraşul a fost şi rămâne capitala mondială a picturii şi, mai nou, a cinematografului.  Pentru Eminescu, Thomas Mann (ca să nu-i mai pomenim pe mediteraneeni), Serenissima Republică a fost cadrul ideal pentru o poveste de dragoste, pentru o moarte lentă, pentru o lume în care aparenţa ia locul realităţii. Dincolo de lenta ei scufundare, de celebrele, picturalele canale, Veneţia este Italia însăşi: gălăgioasă şi superficială, tăcută şi profundă, discretă şi carnavalescă, bogată, zgârcită şi orgolioasă, săracă şi generoasă, iubind libertatea, dar adesea încătuşând-o în lanţuri, solară şi selenară, amestec de marmură de cea mai pură esenţă şi de mortar ieftin, mirosind a parfumuri atent distilate, subtile, dar şi a alge putrezite în lagună; dar întotdeauna muzicală. Oricum, Veneţia este simbolul unei lumi care dispare, a unei lumi cândva ilustre, din care rămân doar câteva semne ale gloriei trecute.

³ dogi / de carnaval – dogii  erau conducători politici ai unor republici aristocratice italiene. Rememorarea prin procesiuni, prin aniversări, prin festivităţi prin care se comemorează cutare sau cutare eveniment politic, social sau cultural nu poate reînvia gloria de altă dată a cetăţii-republică. Carnavalul este o sărbătoare la unele popoare, care precede postul, sărbătoare însoţită de deghizări, petreceri mimice, care alegorice, focuri de artificii. Lumea carnavalului este una artificială, a falsului fast. Este ceea ce se întâmplă astăzi cu Veneţia: ea mimează o viaţă activă, viaţa ei dintotdeauna. Veneţia de astăzi este însă o Veneţia de carnaval, o palidă imagine a fostei Veneţii.

SONETUL NEBUNULUI¹ (XXII-ITALIAN)

Nebunii nu au patrii² şi nici zestre³,
Ciudat popor⁴, totemu-i⁵ o oglindă⁶;
În lumea noastră, vagă, suferindă,
N-au nume dăltuit⁷, statui ecvestre⁸.

Dar ei pot adevărul să-l cuprindă
În laţ dibaci, uşor, fără de veste.
Sunt neam de scalzi⁹, de magi¹⁰ şi de poveste¹¹,
De cocoşaţi¹², de spânzuraţi de grindă¹³.

Deşi-s chemaţi la falnice ospeţe,
La regi¹⁴, prelaţi¹⁵, alte cinstite feţe,
Nu vor, pe-un blid de linte¹⁶, să se vândă.

Sunt luaţi de-aceea-n palme¹⁷ şi în beţe¹⁸.
Rugi nu ascultă, nici porunci, poveţe:
Dar ochiul lor, din frunte, stă la pândă¹⁹…

SONETUL XXII¹

¹ În  penultima versiune s-a numit „Sonetul nebunului”.

² patrii – Sonetul XXII îmi este unul dintre cele mai dragi sonete. Şi asta din mai multe motive: cred că în acest sonet am ajuns la un echilibru aproape ideal între expresie şi formă, între un anume grad de accesibilitate în relaţia cititor – autor (sonetul se înţelege destul de uşor) şi densitatea ideatică specifică sonetului; acest sonet este, dacă nu o artă poetică, măcar o declaraţie clară de simpatie la adresa artiştilor, a geniilor, a creatorilor, a acelor oameni care au vrut şi adesea au reuşit să schimbe lumea. Sunt, desigur, alte sonete mai valoroase decât acesta: dar cum dragostea are un sâmbure de iraţional  în ea, nu e cazul să fiu întrebat de ce anume m-am oprit la acest sonet, aşa cum nu e cazul să întrebăm o mamă de ce îşi iubeşte mai mult cutare progenitură, absolut mediocră, decât un alt copil, tot al ei, extrem de dotat însă. Nu este, cred, cazul cu acest sonet XXII, care are destule virtuţi. Folosirea pluralului „patrii” sugerează universalitatea nebunilor, a nebuniei. Trebuie spus că nebunul a făcut una dintre cele mai glorioase cariere din întreaga galerie a spiritului: nebunul este piesă în jocul de şah; în teatru (citez din nou din „Viaţa artei teatrale”) nebunul este personajul-cheie: „Omul medieval, manifestă o veselie uneori exuberantă. Acest vârtej de veselie îl exprimă el şi în mascaradele de carnaval, în acele „Fetes des Fous” (Petreceri ale nebunilor), iar ironia lui se manifestă exploziv în zeflemitoarele „fabliaux”-uri (…) Confreriile „Proştilor”(des Sots), vechi slujitori ai acelor „Fetes des Fous”, alungaţi din biserică de către concilii şi care, după ce au caricaturizat ierarhia şi liturghia ecleziastă, au ajuns să parodieze întreaga societate. Îmbrăcat în haina jumătate galbenă-jumătate verde, având în cap scufia cu urechi lungi, nebunul sau prostul le spunea tuturor adevărul în faţă (…) Farsa jucată de proşti („sots”) se numea sotie („şotie”) ”.

SONETUL ARTIŞTILOR¹ (XXI-ITALIAN)

Gralatori², aretologⁱ³, petaurişti⁴,
Ambulanţi⁵, acrobaţi⁶, bufoni⁷, muzicanţi⁸,
Histrioni9, saltimbanci¹⁰, şarlatani¹¹, pedanţi¹²,
Cântăreţi de monodii¹³, echilibrişti¹⁴…

Done madone¹⁵ tămâie¹⁶ îngeri trişti,
Cărţi ruginite-n lanţuri¹⁷, prelaţi¹⁸, amanţi¹⁹,
Zarafi de inimi²⁰, de aur²¹ speculanţi,
Zugrăvind delirul lumii, gravi artişti.

Suluri de lumină, vălul cel divin²²,
Ca în nopţi arabe, ca un fum un djin²³,
Rup sigiliul sorţii, înspre tine vin.²⁴

Visele pogoară, iarăşi în sicriu,²⁵
Rimele latine²⁶, pe infolii scriu:
Rana doar sărută, ţipătul tău viu.

SONETUL XXI¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul artiştilor”.

² gralatori  – acest sonet este dedicat artiştilor. Sursa de inspiraţie o constituie o excelentă carte a lui Gaston Baty şi Rene Chavance, Viaţa artei teatrale, 1969. În această carte am întâlnit acel vârtej nebun de veselie, acel adevărat carnaval, acel alt fel de lume care m-a impresionat mult şi care se regăseşte, sper, în sonet. Citez: „I-am văzut în Grecia: muzicanţi ambulanţi, dansatoare pe străzi, şarlatani, ghicitori, prezicători, prestidigitatori cu scamatoriile lor, dansatori pe sârmă, acrobaţi mai vechi decât Homer; bufoni ale căror tipuri se imobilizează în falofori sicionieni, cu obrazul mânjit de negreală sau ascuns sub scoarţă de papirus, cu pieptul încins într-un plastron, împletit cu cimbrişor, acoperit cu frunze de acantă, cu fruntea încununată de violete; şi itifali purtând mască, a căror tunică multicoloră are deasupra o amplă haină tarentină lungă până în călcâie, cu mâneci lungi acoperindu-le mâinile.  Măscăricii umpleau Roma cu tumbele, cu muzicile, cu discursurile lor burleşti: gralatori cocoţaţi pe picioroange, acoperiţi de piei pentru a închipui nişte iezi săltăreţi…”. Teatrul este însă transmis şi de o ciudată memorie culturală a omenirii. Copii fiind, am mers şi noi pe picioroange, pe care le confecţionam simplu: luam două scânduri, de circa trei metri, la un metru de la un capăt puneam de-a curmezişul scândurii o bucată de lemn, pe care se odihnea apoi talpa piciorului; ne sprijineam de un gard mai înalt şi o porneam pe străzi. Mersul, oricât ar părea de ciudat, nu era prea dificil, învăţai repede să mergi aşa: singura problemă era oprirea, care se întâmpla să se facă adesea cu mici accidente, niciodată însă cu fracturi, aproape întotdeauna cu julituri pe palme şi pe genunchi. Eram gralatori fără s-o ştim şi lumea ni se părea alta, dacă nu mai frumoasă, sigur mai vastă.

SONETUL SUFLETULUI GÂNGAV¹ (XX-ITALIAN)

Scălâmb sughite spaţiul,² timpul tâmp lă-
Sat pe rână, râmă îngrijind lămâi³;
Ochiul hâd îngână vânăt din călcâi⁴,
Însuşi gândul gri e lovit în tâmplă.

Putredă, lumina cade cea dintâi,
Grăiesc gângave guri⁵ tot ce se-ntâmplă.
Vorbe tălâmbe, pământii – urâm plă⁶–
Ceri (lege dezlege tot ce mai amâi).

Strâmbele oglinzi cuprind ,suferindă,
Icoana spânzurată sus în grindă.
De iad, din măruntaie, vin semnale,

Nu se închină goliciunii tale,
Nici catifele, ciucuri grei, sau zale:
Calpe cuvinte cad cerşind colindă⁷…

SONETUL XX¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul sufletului gângav”.

² scălâmb sughite spaţiul – acest sonet mi-a creat cele mai multe probleme. Una era o problemă de construcţie, o contradicţie în termeni : sonetul este şi cântec, are o muzică numai a lui, uşor recognoscibilă. Or, acest sonet este, într-adevăr, gângav. A doua problemă, derivată din prima: cum aveam să rezolv atonalităţile din rimă, ştiut fiind faptul că rima se bazează tocmai pe sonoritatea câtorva sunete din finalul versului ? A treia problemă: distrugerea iluziei. Celelalte sonete erau fireşti, precum respiraţia. Nu se vedeau cusăturile. Am trecut peste toate aceste reticenţe, considerând aceste sonet pata de întuneric, menită să le pună în valoare, în lumină, pe celelalte. În plus, prin aliteraţii, prin unele rezolvări interesante, sonetul se salvează. În fond, o simfonie, un concert, începe, pentru pianist, cu exerciţiile obligatorii pentru mâna stângă. Se remarcă aliteraţia lui „s”, precum şi secvenţele logice, extrem de bine decupate. Lumea descrisă în sonetul XX este una a dizarmoniei universale. (Nu întâmplător, cifra sonetului coincide cu cea a secolului în care trăim).

SONETUL  POETULUI¹ (XIX-ITALIAN)

Poetul sculptează de aer statui²
Şi visul lor stângaci li-i însuşi mersul³.
Adevărat e însă şi reversul:
Poemele sculptează poeţi (o spui

Şi-ţi potriveşti în ritmuri, rime, versul):
„Spuzit de stele cerul”⁴, „plin de pistrui
Pământu-acesta îngrămădit şi şui⁵,
Ce-ar vrea să-ngenuncheze universul”⁶;

„Vreau vaci din lună, verbele să-mi pască”⁷;
„Cu fiecare vers îmi scot, îmi pun o mască”⁸;
„Cuvinte frâng, cum frângi, în mâini, o pască”⁹;

„Cu fiecare gând, însemn un nume”¹⁰;
„Adulmec din tăceri o muzică anume”;
„Mi-s slovele, neînţelese rune”¹¹.

SONETUL  XIX¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul poetului”.

² de aer statui – materialul poetic este cuvântul, sintagma – materiale imateriale.

³ mersul– visul stângaci al cuvintelor poate fi considerată poezia. Mersul poate fi şi o aluzie la piciorul metric. Dacă proza este considerată ca fiind naturală, poezia este visul prozei, forma ei superioară de organizare, aşa cum muzica este o formă particulară, unică, a sunetului şi a zgomotului. Aluzie şi la celebrul „Albatros” a lui Baudelaire.

⁴ spuzit de stele cerul – până la sfârşit, sonetul XIX va fi o suită de metafore, fără ca, aparent, să avem o alegorie. Se încearcă altceva: acreditarea ideii că limbajul poetic este posibil ca natural, că el este o reflectare prin metaforă a lumii, că lumea poate gândi şi vorbi prin poezie. Am, întâlnit în viaţă doi nebuni (o fată de vreo 17 ani şi un bărbat de vreo 35 de ani), care vorbeau numai în versuri. Amintesc faptul pentru că el demonstrează că, în condiţii speciale, a vorbi numai în versuri e posibil, tehnic vorbind. Să fie limbajul acestor nebuni, superior oamenilor normali ? Limbajul nostru, cotidian, să fie o degradare a unui limbaj standard divin, în versuri, pe care noi l-am uitat ? În copilăria omenirii să se fi vorbit numai în versuri ? Eminescu pune şi el asemenea întrebări: lume ce vorbea în versuri şi gândea în poezii. Desigur, fiecare metaforă este analizabilă în sine. Cerul  îi apare poetului ca fiind pur. Chiar stelele îl spuzesc, aşa cum o piele poate fi atacată de o boală contagioasă: rujeolă, rubeolă etc. Se remarcă efortul de antropomorfizare a lumii.

SONETUL GALATEEI¹  (XVIII – ITALIAN)

M-aş fi dorit zdrobită în ascuţite pietre²,
Tu, osândit³, celestul⁴, le-ai fi cules pe toate,
Prin sângele iubirii şi-al urii să înoate,⁵
Ca peştii⁶, mâini suave⁷, sau să-mi îngâne plete⁸.

Cu sufletul⁹ şi mintea¹⁰ din trupul meu mă scoate¹¹,
Privirea ta mă ardă, ca zborul de erete,¹²
Cuvinte moi, nespuse, încerce să mă-mbete,¹³
Şi-mpotrivirea-n pulberi¹⁴, mi-o risipească, poate.¹⁵

Dar iată-mă întreagă¹⁶, idol târziu¹⁷, solemn,
Căci buzele pe buze-mi n-au pus alb, vânăt semn¹⁸.
Păstrându-mă, mă uiţi¹⁹: pustiul tău orgoliu²⁰.

Degeaba culci urechea, acum, pe sânu-mi demn,
Eternitatea goală e tristul tău îndemn²¹
Şi strângi nebun în braţe, fantoma de ivoriu.²²

SONETUL XVIII¹

¹ În penultima versiune s-a numit „Sonetul Galateei”.

² ascuţite pietre – tot acest sonet al XVIII-lea conţine o adresare a Galateei către Pygmalyon (sau Pigmalion, Pigmalyon). Povestea este arhicunoscută: îndrăgostit de propria sa creaţie, o sculptură care reprezenta o femeie frumoasă, Pigmalion îi cere Afroditei să-i dea acesteia viaţă. Zeiţa îi ascultă ruga, însufleţeşte statuia şi pictorul se va căsători cu statuia devenită femeie. Sonetul XVIII vrea altceva: să demonteze mitul şi să fie un imn al iubirii. Galateea nu s-a dorit o clipă statuie, ci o femeie de care să se îndrăgostească cineva şi pe care ea să-l iubească. Ea s-ar fi dorit zdrobită în ascuţite pietre (unelte ale pasiunii), asemeni unor pumnale, pumnalul nefiind doar o unealtă ucigaşă, ci şi un simbol al pasiunii. Aluzie şi la un vers din alt sonet: femeie fii şi piară-atunci statuia.

³ osândit – pentru fapta sa, aceea de a distruge o operă de artă, Pigmalion ar fi fost osândit de justiţia omenească.

⁴ celestul – în realitate, gestul său ar fi fost aprobat şi iertat de zei. Iubirea poate justifica orice, chiar şi distrugerea unei capodopere.

⁵ prin sângele iubirii şi-al urii să înoate – ura şi iubirea sunt cele două feţe ale pasiunii.

⁶ ca peştii – într-o altă poezie, peştii sunt „nemuncite palme”. Comparaţia se referă însă la mişcare : mişcarea suavă a mâinii e comparată cu mişcarea lentă, dar elegantă, a unui peşte.

⁷ mâini suave  – idealul este renascentist. Mâna femeii trebuie să fie albă şi delicată, asemeni unui crin.

⁸ plete – părul este stindardul de luptă al unei femei – spunea cineva. Părul este un simbol ambivalent, amintind de apă şi de foc (îndeosebi părul blond). Mâinile suave care îngână pletele  –  o imagine convingătoare a unei iubiri împlinite.

⁹ cu sufletul – statuie fiind, Galateea acuză lipsa sufletului. Este poate aici şi o fină ironie, o aluzie la faptul că, până şi în Renaştere, se considera că femeile nu au suflet, deci ar fi fiinţe inferioare. Versul este însă ambiguu: altfel citit, sufletul ar putea să fie al lui Pigmalion.  În triada suflet-minte-trup, Galateea nu este decât trup.