Există, în legătură cu taberele de creaţie în general, un paradox şi anume acela provenit din însăşi esenţa ultimă a artei: arta este un act strict individual. Or, într-o tabără de creaţie se presupune că te întâlneşti cu artişti diferiţi, cu personalităţi accentuate, (re)uniţi vremelnic într-o aceeaşi colectivitate, într-un acelaşi spaţiu şi acelaşi timp şi având un acelaşi pretext, de obicei, în cazul pictorilor, peisajul, fie că este vorba de un sat dobrogean, de Dunăre, de o zonă de munte sau de una colinară, de păduri sau de sihle.

Reuşita unei tabere ar fi, în esenţă, următoarea: să integrezi într-o colectivitate o sumă de individualităţi.

La Durău, o mărturisesc toţi, există, dincolo de varietatea peisajului, dincolo de monumentalitatea Ceahlăului, un cer unic, permanent frământat, când limpede şi nefiresc de albastru ca azurul heraldic al Eladei, când neguros, amestec de griuri şi brunuri ca în ţara morilor de vânt, când rarefiat şi pur, apropiindu-se de cerurile esenţializate ale spaţiului chinez, un cer parcă grăbit, dar în realitate ecumenic, egal şi tolerant cu toţi, turişti sau pădurari, pictori sau călugăriţe.

La Durău, trecerile de clar-obscur sunt atât de rapide, încât trebuie să fii cu adevărat un profesionist pentru a fixa, pe pânză sau pe retină, în memoria imagofagă sau într-o imagobibliotecă, o frântură din acest şuvoi de lumină şi culoare, de întuneric şi de mister.

Revenirile, ca în multe tehnici picturale, sunt imposibile, pentru că peisajul e mereu altul, nici aparatul de filmat nereuşind să surprindă această permanentă devenire…