TABLOUL 54

PRÂSLEA: Satul nu se schimbase prea mult, cel puţin la prima vedere. Copacii da, crescuseră, se înălţaseră mult peste acoperişuri. Erau în general salcâmi, cu tulpini ridicole, umflate ici şi colo. Abia spre vârf, mai mult o coamă, decât o coroană; frunze verzi, la fel de ridicole, un fel de monezi verzi şi tremurătoare; un copil se jucase încercând să le taie, cu foarfeca, rotunde; nu reuşise şi rămăseseră aşa, ovale, aşezate pedant şi simetric, pe o crenguţă atât de subţire, încât n-o vedeai nici de la doi paşi. Intrarea în sat se făcea dinspre sud: drumul însă îl atingea întâi în partea sa dinspre răsărit. Un drum lutos, scobit pe jumătate, aşa încât, odată intrat în acest drum, nu mai vedeai nimic în jur; doar cerul deasupra – întotdeauna albastru. Lutul era uscat, se sfărâma în grăunţe nerotunjite. Îţi trebuia o oarecare forţă să striveşti acele grăunţe între degete: erau tari ca piatra. Apoi drumul se ridica la înălţimea malurilor sale, inundat fiind acum, pe margini, de o iarbă uscată chiar în martie; niciodată verde, totdeauna în smocuri alunecoase, pe care nu le păşteau nici caprele. Se intra în sat ocolindu-se o casă; abia atunci îţi dădeai seama că drumul e bifurcat ca o limbă de şarpe; treceai de pe o bifurcaţie pe alta. Intrarea în sat era solemnă: doi nuci uriaşi străjuiau drumul, de o parte şi de alta, nelăsând să se întrevadă decât în stânga, abia ghicit, albul unui zid. Drumul era acum pietruit pe vreo două sute de metri; după aceea, solul era atât de pietros, încât era inutil să-l mai pietruieşti; rezista parcă mai bine aşa. Pe neaşteptate te întâmpina o răscruce perfectă: dacă urmai drumul înainte, ajungeai la biserică; dacă o luai spre apus, dădeai, peste câteva minute de mers pe jos, de luncă şi apoi de râu; spre răsărit, drumul urca între două dealuri cu case frumoase – de o parte şi de alta, în spatele unor livezi de pruni şi de meri. Ca să ajung acasă, trebuia să o iau spre apus, să urmez vreun sfert de ceas firul apei; era un fel de scurtătură, o coardă a unui arc, pentru că, ceva mai sus, drumul ăsta se întâlnea cu drumul ce venea de la biserică. Drumul urca acum repede; în stânga lui, peste râu, se zărea pădurea, neagră, de molid şi apoi, pe neaşteptate, o pată albă, atât de albă, încât nu puteai să crezi că în natură poate exista un asemenea alb, atât de violent (şi care să nu fie creaţia omului): cariera de calcar. În dreptul ei părăseam drumul principal şi, după nici trei sute de paşi, întâlneam, pe stânga, poarta casei. Ştiam că mama înălţase o casă nouă pe locul celei vechi, „cu o odaie pentru fiecare dintre voi”; mărturisesc însă că nu mă aşteptasem să fie atât de impunătoare. Am fluierat de mirare. De foarte aproape, de după gard, dintr-o tufă de soc, am auzit glasul batjocoritor al lui Petre.

PETRE: De-acum ţi-e lene şi să vorbeşti? Fluieri, hai? Ţi-e lene să apeşi pe clanţă? Sau ţi-e silă? Da, miroase a ţăran; am pus şi eu mâna înainte şi poate n-am apucat să mă spăl, că am cărat în grădină bălegar, adică gunoi de grajd, cum îi ziceţi voi acum.

TABLOUL 53

MAMA: Mă trezesc înfricoşată: urmează să fiu arsă pe rug. Pentru care vină? Pentru cea ştiută, pentru cea neştiută, pentru cea nicicând făptuită. Sunt legată de un copac, nu-l pot vedea, dar după umbră şi după coaja zgrunţuroasă care îmi pătrunde adânc în carnea braţelor, cred că este un stejar. O pădure întreagă a fost doborâtă, mai întâi de o furtună, e drept, apoi de oameni. În apropiere e o mangalerie: un fum negru-albăstriu inundă văile. Aş vrea să strig: cui şi de ce? Curios, nu mi-e frică atât de foc şi de moarte, cât de propria mea goliciune, expusă oricărei priviri. De ce au ales acest loc atât de ciudat, de lipsit de viaţă, pentru pedeapsa mea? Şi cine mă pedepseşte? Cerul? Atunci ar fi ajuns un trăsnet. Oamenii? Oamenilor nu le-am făcut nimic. Totul în jurul meu e negru: pământul, fagii, dealurile. Mă întreb dacă nu cumva am murit deja. Nu mă pot privi. Ştiu că sunt goală: simt fiecare adiere de vânt. De unde ştiu că voi fi arsă pe rug? Poate că pedeapsa e mult mai grea: să fiu lăsată pradă colţilor şi ghearelor fiarelor pădurii. Braţele mă dor îngrozitor, s-au umflat şi frânghia îmi pătrunde adânc în carne. O căţea neagră se apropie de mine. E uriaşă. Cască. Limba e roşie, atât de roşie că pare vopsită. Colţii sunt albi, strălucitori, ascuţiţi, uşor curbaţi. Se apropie de mine. Mă miroase, apoi se îndreaptă, păşind caraghios, de parcă ar avea prea multe picioare şi nu ştie ce să facă cu ele. Îşi întoarce brusc capul, apoi tot trunchiul şi urlă fără nici o noimă. E mai neagră decât pământul, decât trunchiurile arse. Se aşează cu botul pe labe, atentă, neînchizând o clipă ochii, păzindu-mă. „Aha, ăsta e rostul ei: să mă păzească, până când vor veni ceilalţi. Ca şi cum aş putea să mă eliberez singură.” Nu-mi termin bine gândul şi funia sare ca un şarpe, nervoasă, la picioarele mele. „Dacă vrei să scapi cu viaţă, nu te uita înapoi. Dacă îmi vezi chipul, va trebui să te ucid.” Îl ascult, deşi îi recunosc vocea, e vocea fiului meu, blestematul. Nu mi-e ruşine de el pentru că m-a văzut goală; sunt mânioasă. „Tocmai el… din toţi… tocmai el.” Sunt nedreaptă cu ceilalţi. De unde să ştie ei… Merg goală prin pădure, deşi ar trebui să mă ruşinez. Mă văd copacii, păsările, iarba, fiarele. O ciută mă priveşte uimită, ridicând brusc capul dintr-un lăstăriş. Dispare repede, în salturi elegante, oblice, aproape egale. În vale aud câini. Mă apropii de sat. Nu recunosc locurile, deşi satul ar putea să fie al meu. Nu mai recunosc pădurea. Numai că pădurea se schimbă mereu, în fiecare zi. La marginea pădurii, o casă. Mă ascund după o şiră de paie. Strig de câteva ori: îmi răspunde doar câinele. Nu e nimeni acasă. Câinele e legat. În curte, rufe puse la uscat. Îmi aleg o fustă şi o bluză. Negre amândouă. Nu ştiu de ce le-am ales tocmai pe ele. Poate pentru că s-au uscat primele. Mă îmbrac repede, dar neîndemânatic. Mă împiedic în fustă, gata să cad. Zâmbesc: „Asta nu mi s-a mai întâmplat din copilărie.” Abia acum gândul mi se întoarce spre salvatorul meu. Să fi fost într-adevăr fiul meu? Să-i fi fost lui ruşine de ruşinea mea? Să mai trăiască oare? Să fi fost doar spectrul lui, pus să facă o faptă bună (prima şi ultima), din existenţa sa de spectru? Dacă mi-aş fi întors capul atunci? M-ar fi ucis într-adevăr? Acum curiozitatea e mai puternică decât frica. Atunci nu. Plec, însoţită de lătrăturile furioase ale câinelui. E un câine ciobănesc, puternic, flocos, turbat de furie că nu-mi poate face nimic. Unde să fi dispărut căţeaua? Nu sunt sigură că era căţea, n-am văzut-o prea bine; totuşi cred că era căţea; numai căţelele au un aer atât de trist şi de umil. Asta după ce şi-au fătat puii şi laptele din ţâţe li s-a încins, aproape otrăvit. Cobor în sat. E satul meu, deşi aproape nu-i mai recunosc uliţele. Casele nu s-au schimbat prea mult. Au crescut în schimb, mult, copacii. Mă grăbesc să intru în casă. Mi s-a făcut, brusc, somn. Închid ochii şi mă visez un trandafir. Un trandafir roz, aproape transparent. Palmele, tălpile, apoi pântecul, sânii s-au subţiat (aşa cum se subţiază aluatul) şi au luat, pe rând, forma unor petale. Până şi nervii mei s-au aliniat, paraleli. Între ei, jgheaburi subţiri, gata să culeagă picătura de rouă sau lacrima. Fără durere s-au prelungit şi pleoapele mele. Au devenit şi ele aproape străvezii. Totul în jurul meu a devenit lăptos. Doar eu sunt străvezie. Mă întreb ca prin somn (sau poate chiar în somn): „De ce tocmai trandafir?”…

TABLOUL 52

MAMA: Mă apropii de sfârşit; de sfârşitul meu şi al cărţii. Un vis care mă sperie: nu cumva sunt şi eu o carte? Atunci toate încercările: riduri, tăieturi, înţepături – nu sunt altceva decât efortul (demn) al cărţii de a se scrie, singură, pe pielea mea. Sunt propriul meu palimpsest. Şi tot acum, în apropierea morţii, trupul meu e alb ca insomnia reginei nopţii (floarea sau luna?). Credeam că sunt neîndemânatică: mă înţepam mereu la deget, când încercam să cos. Dar asta nu însemna că eram împiedicată să scriu altceva decât cartea? Ţesutul, cusutul, împletitul sunt tot scrieri (cel puţin aşa cred). Orice carte e un blestem dublu: e blestemată şi te blestemă, să nu poţi face nimic altceva în afara ei, împotriva ei. Plata cărţii trebuia să fie trupul meu, pielea trupului meu: întinsă, răzuită, pătată, arsă, subţiată, cutată, mototolită. Am început să scriu cartea, când mi-am dat seama că trupul meu e sterp, pentru că rămâne mereu sterp. Mi-am alungat bărbatul, pentru că încercările noastre erau de acum vinovate. I-am spus într-o zi: „Du-te unde vrei, cu cine vrei. Eu nu te mai ţin.”

TATĂL: Nu mă duc. Vreau să rămân cu tine. Eu pe tine te iubesc.

MAMA: Nu mă iubeşti pe mine. Îţi iubeşti copiii, pe care crezi că îi vei avea cu mine. Numai că tot eu îţi spun: nu-i vei avea cu mine. Ia-ţi gândul de la asta.

TATĂL: Ba îi voi avea. Uneori trebuie să treacă ani până să…

MAMA: Uneori. Dar nu la mine. Trupul meu a fost blestemat. E drept că mi-ar fi plăcut să am copii, nu unul: zece, dar nu se poate.

TATĂL: Poate că nu eşti tu de vină. Poate că eu…

MAMA: Tu nu ai nimic. Eu sunt singura vinovată. Repet: mi-ar fi plăcut să am copii, zece copii şi toţi cu tine. Mai mult ce şi-ar dori un bărbat? Dar înţelege-mă: nu – se – poate.

TATĂL: Şi atunci ce e de făcut?

TABLOUL 51

MAMA: Acum îmi amintesc mai bine: trupul meu era gol, până la trecerea zodiilor prin mine. Şi, din nou, acea imagine desprinsă ca dintr-un somn năduşit al copilăriei: berbecul era capul; taurul – gâtul; racul – stomacul; fecioara – intestinele; scorpionul – ruşinea şi virtutea mea; capricornul – genunchii; gemenii – muşchii braţelor; leul – inima şi şoldurile (sau poate ficatul); balanţa – intestinul gros; săgetătorul – muşchii coapselor; vărsătorul – fluierele picioarelor; peştii – labele picioarelor. Cine ştie de ce le alesese aşa? Nu-mi amintesc, pentru că nu am ştiut asta niciodată. Erau adevărate zodiile, semnele lor? Cine poate să spună? Poate că erau adevărate; poate că omul acela, care scrisese cartea (când, poate cu sute de ani în urmă; aşa se gândise şi aşa simţise el atunci), avea dreptatea lui. Căci, dacă gândeşti curat şi simţi la fel, atunci ai dreptul la o dreptate care să fie a ta, numai a ta. Trupul meu fusese gol până la trecerea zodiilor prin el şi prin mine. Ce făcusem eu o viaţă întreagă? Îmi plătisem o datorie; cerului sau iadului, oamenilor sau zeilor. Iar dacă nu sunt ceruri, iaduri sau zei, înseamnă că îmi plătisem datoriile, oamenilor. Poţi plăti o datorie fără să o fi făcut vreodată; dar ai de gând să o faci cândva. Se poate şi aşa. Iubisem şi fusesem iubită (sau cel puţin aşa credeam şi cred); rodisem, pentru că trebuia să rodesc, fără împotrivire, aşa cum pământul nu se împotriveşte, nici omului care îl iubeşte, nici seminţei. Născusem de zece ori şi fiii mei erau acum mari (unii – cei morţi, ajunseseră chiar mai bătrâni decât mine); mă războisem cu cerul, înnegrindu-l cu zodiile mele şi ale fiilor mei (poate că pentru gândul ăsta, mai puţin pentru faptă, meritam o pedeapsă; dar cine să mi-o dea şi oare acel cineva avea dreptul să-mi dea o pedeapsă?); acum mă pregăteam de moarte, după ce-mi zidisem o casă şi după ce trimisesem după fiii mei. Cam asta era tot: viaţa mea fusese un drum, pe care l-am străbătut cu greu, muncindu-l cu speranţă şi cu duşmănie; fiii mei erau copacii răcoroşi şi cu fructe zemoase, aşezaţi de o parte şi de alta a drumului, pentru odihna călătorilor şi deci şi a mea. Fiii mei erau deosebiţi, chiar dacă erau din acelaşi tată şi aceeaşi mamă; dar peste ei se ridicaseră zodiile, mult mai puternice decât mine. Erau totuşi fraţi: îi lega acelaşi semn, mâna încercată de jungher, ca într-o frăţie de cruce; apoi cerul şi pământul (cerul – aşa cum îl visase fiecare, dar îl visase: şi ăsta era cel mai important lucru; pământul – străveziu – aşa îl văzuseră toţi, aşa îl văzusem şi eu); şi poate, peste toate, cartea; a lor şi a mea (sau a altora); cartea, care trebuia întâi citită şi apoi scrisă sau, invers, întâi scrisă şi apoi citită. Fiecare din ei îşi alesese alt destin, deci altă viaţă şi altă moarte; blestemul meu nu ajunsese decât pe unul dintre ei şi acum poate că îmi pare rău şi de acela: dar cuvântul spus nu se mai poate întoarce, cum nu se mai poate întoarce săgeata în arc şi viaţa în trupul pe care l-a părăsit odată. Scriu toate acestea, întru liniştea mea şi, acum, când scriu aceste rânduri, sunt liniştită…

TABLOUL 50

MAMA: Am văzut, într-o carte veche cu poze, că zodiile se trag din oameni: leul se trăgea din inimă, gemenii din genunchi sau din muşchi…nu mai ţin bine minte, e mult de atunci, eram o copilă, ba, dacă îmi aduc bine aminte, nici nu prea ştiam să citesc, aşa că, dacă acum credeam că trupul meu se risipeşte în fiii mei, nu greşeam prea mult, căci fiecare copil mi se născuse în altă zodie şi altă parte a trupului alerga către el. Mi se rupeau băierile trupului şi atunci sânii mei alergau spre Grigore, se izbeau în porţi ca berbecii, grei de lapte; când mă dureau ochii, de parcă i-aş fi scos din locul lor şi aş fi pus în orbite bani de aramă înroşiţi în foc, ochii îmi alergau spre Manole, cel născut în Vărsător şi mă minunam de ce potriveală este, căci cine, dacă nu ochii, varsă lacrimi? Mă durea inima, o simţeam că se smulge singură din piept şi atunci mă gândeam la cel mai înţelept şi mai îndepărtat dintre fiii mei şi îmi spuneam că, da, aveau dreptate cei vechi, care credeau că omul gândeşte cu inima, în primul rând. (Sau tot ei, cei vechi, ghiceau viitorul în măruntaie, în viscere). Mă durea pântecele, se umfla şi era atunci mai tare ca piatra; mă gândeam la singura făptură pe care o zămislisem după chipul şi asemănarea mea.

TABLOUL 49

POETUL: Nu m-a speriat niciodată moartea. Multă vreme am crezut că moartea e o poveste pe care o spun oamenii mari, copiilor, să-i facă mai cuminţi. Când am văzut primul mort, nu eram convins că e mort cu adevărat: chipul îi păstra un zâmbet ironic, un aer înţelept, aproape orgolios: „Ştiu eu ce fac. Degeaba încercaţi să mă opriţi, nu veţi reuşi. Eu tot voi pleca în călătorie.” Asta o spunea tuturor: rudelor, prietenilor, cunoştinţelor. Unii plângeau. De ce? Un om pleca într-o călătorie. Nu într-o altă ţară, ci pe un alt tărâm. Poarta spre celălalt tărâm era groapa adâncă de doi metri, un fel de cub de aer. Sigur că omul nu se mai întorcea de pe celălalt tărâm, dar asta nu însemna că e rău acolo. Dimpotrivă. Mă gândeam la un basm românesc, celebru. În fond, dacă nu ar fi nimerit în Valea Plângerii, feciorul nu s-ar mai fi întors să moară acasă, pe pământul lui. Am văzut apoi scheletele. Unele de sute de ani. Mi se spunea că ar fi aparţinut unor oameni. Care au fost. Prima dată când am văzut un schelet, am fost tulburat. Unde erau ochii, limba, sângele, muşchii, pielea? Apoi am zâmbit: poate că omul crescuse şi a renunţat la schelet, aşa cum, în fiecare an, cerbul renunţă la coarnele sale. Nu mă speria moartea, pentru că nu o înţelegeam. Şi pentru că nu o înţelegeam, nu o acceptam. Am crezut întotdeauna că sunt nemuritor, că m-am născut aşa, că unii oameni, dacă mor (totuşi!), o fac din plictiseală, din lene sau din laşitate. Şi acum, când scriu, sunt viu, deci nemuritor, cu toate că atâtea sunt cazurile, când oamenii au încercat să mă convingă de contrariu. Dacă m-am speriat vreodată de ceva, acel ceva a fost labirintul. Când am auzit prima dată despre el, am exclamat: „Iată singura capcană perfectă!” Se strângeau în labirint toate elementele: pământul şi apa (amestecate în ziduri); aerul (cea mai perfidă capcană); şi focul. Şi, dincolo de elemente, mintea omului. Să fii torturat cu instrumentul de tortură pe care tu însuţi l-ai imaginat, mi se părea, atunci şi acum, suprema tortură. Cosmosul mereu contrazis de Haos (sau invers): „Nu există capcană mai bună decât propriul gând întors asupră-ţi.”

TABLOUL 48

MARELE ORB: Au venit, la vreme de seară, la mine, oameni tăcuţi, umbre prelungi, pe care le-am crezut mai întâi umbrele pomilor din livadă. M-au înconjurat şi m-au legat de un brad bătrân. Mă zbăteam în braţele lor, căutam să scap: „Ce vreţi de la mine? Ce rău v-am făcut? Nici nu vă cunosc.” Erau tăcuţi, cuvintele lor i-ar fi tulburat, poate; cuvintele mele nu le auzeau; sau nu vroiau să le audă. Aveau chipurile acoperite cu măşti de piele, negre. Totul părea o joacă, dar şi eu şi ei ştiam că nu e vorba de joacă acum; ceva teribil avea să se întâmple.

BĂTRÂNUL 7(cu o nesfârşită milă în glas): Ai fost ales.

MARELE ORB: şi atunci mi-am încetat şi eu tânguirea, nu pentru că fusesem ales, nu pentru a fi la înălţimea momentului, ci pentru că am înţeles, din vocea şovăitoare a bătrânului (şovăitoare nu din cauza vârstei, ci a tulburării de care fusese cuprins), că trebuiau să ducă totuşi cu hotărâre, până la capăt, ca pe o datorie de onoare, misia lor.

BĂTRÂNUL 7: Îţi vom scoate ochii.

MARELE ORB: „Nuuu”. Un sunet prelung, care ar fi înfricoşat şi văile. „De ce? Nu sunt bogat şi, tot ce ştiu, vă spun şi fără să-mi scoateţi ochii. Nu am pe cine să trădez, căci, pentru lumina ochilor, aş trăda pe oricine. Aşa, cu ochii scoşi, eu nu voi mai fi decât un mort între vii”.

BĂTRÂNUL 7: Nu ai dreptate. Vei fi un sfânt.

TABLOUL 47

MAMA: Îmi spuneam: un lucru care nu e scris, nu există. Oare câte drumuri poţi urmări într-o viaţă? Multe; nu le poţi şti, nu le poţi număra. Numai de când îmi începusem sfârşitul, erau trei. Iată: plecase fiul meu. Plecase spre moarte, ca să înţeleagă mai bine ce este viaţa. Un drum. Alt drum: al întoarcerii. Totdeauna mai greu. Al întoarcerii spre viaţă. Şi ultimul drum (poate după moartea mea): drumul iubirii. Poate că viaţa lui va urmări doar aceste trei drumuri. E mult, e puţin? Cine să-mi spună; cine să-i spună? Oare câte drumuri te pot urmări într-o viaţă? Sau poate că drumul e unul singur: doar tu te minţi că eşti pe un alt drum. Drumul e unul şi acelaşi. Au început să mi se năclăiască gândurile. Nu mai e mult. Oare îmi voi pierde, înainte, minţile? Numai un nebun se teme că e nebun. Dar, dacă îmi dau seama că numai un nebun se teme că e nebun, înseamnă că nu sunt nebună. Sau poate că sunt nebună, pentru că mă gândesc la un nebun. Când mi se limpezesc pentru o clipă gândurile (aşa, ies clare ca dintr-o ceaţă, aşa cum se limpezeşte privirea), când mi se limpezesc gândurile, spun, nebunia îmi apare ca un vârtej. Gândurile înoată în sânge, în lumină, în propria lor transparenţă, se zbat înnebunite, încearcă să scape spre marginile pâlniei sau ale ochiului de apă. Degeaba: te întorci mereu, repede, mai repede, tot mai repede, la un gând. Totdeauna acelaşi. Aşa cum privirea ţi-ar aluneca pe un fir de aţă şi s-ar opri totdeauna în acelaşi loc. De ce?

TABLOUL 46

FATA: M-am lipit de el, cu spaimă. Nuntaşii ne aşteptau. Rămăseseră cei mai tineri. Curios, fără perechi. S-au apropiat de noi cu paharele în mâini. Ne aşteptaseră ca să ne ureze ceva, să ne spună ceva amuzant, dar vorbeau cu toţii prea tare, de fapt strigau, strigau râzând şi n-am înţeles ce vroiau să ne spună.

BRUNETUL 2 : Degeaba aţi încercat să fugiţi, nu aveţi cum să scăpaţi…

FATA: Ne-au despărţit unul de altul, tot râzând şi strigând, pe mine mă durea înfiorător capul, mi se părea că cineva îmi pusese un cerc de fier înroşit peste ceafă, tâmple, frunte. Cineva mă luă la dans, fără să mai am timp să protestez, aş fi vrut să dansez la început cu soţul meu, aşa cred că s-ar fi cuvenit, dar poate că pe aici sunt alte obiceiuri; mirele chiar dispăruse, îl ascunseseră ei, cu siguranţă că era vorba de un obicei, am dat să spun ceva, dar perechea mea s-a schimbat, noul meu partener avea o forţă înspăimântătoare, mi-a frânt aproape mijlocul, am mai avut timp doar să-mi proptesc podurile palmelor în pieptul lui, am mai îngăimat: „ce e asta, unde e…” şi am simţit că leşin. Slăbiciunea mea a durat puţin, câteva clipe probabil, dar, când m-am trezit, eram căzută pe jos, în mijlocul încăperii; privind în lături am zărit câteva sticle goale răsturnate şi un pahar spart, în picioare totuşi. Deasupra mea era un bărbat, cu fruntea brăzdată de o cicatrice adâncă, adâncă, cât o alună, cu dinţi galbeni, duhnind a usturoi: mi-a suflat în faţă vorbele.

TABLOUL 45

IOSIF: La început a mai fost cum a mai fost: emoţionat (nu în fiecare zi eşti mire, nu-i aşa?), i-am primit pe toţi cu bucurie. Îi consideram prieteni, veniţi să se bucure, alături de mine, de bucuria mea. Căci de prieteni avem nevoie şi la bucurie, nu numai la necaz, aşa cum s-ar putea crede. Veniseră mulţi, peste două sute; multe feţe îmi erau necunoscute sau vag cunoscute; femeile îndeosebi. Pe multe din ele nu le revăzusem din copilărie şi cred că femeile se schimbă sub timp mai mult decât bărbaţii. Poate de aceea se şi împotrivesc ele cu atâta îndârjire timpului, amăgindu-l cu sulimanuri. Roşul buzelor, negreaţa genelor, albastrul sau vioriul pleoapelor, nu sunt pentru bărbat, aşa cum o crede el adesea, orgolios şi mărginit, ci sunt liniile unei măşti, făcute să ascundă timpului, adevăratul chip. Nici dacă eşti mire nu poţi cunoaşte pe toată lumea care îţi vine la nuntă. Şi asta nu pentru că ar fi vorba de rudele miresei (în cazul de faţă venise la nunta nevestei mele doar un frate de-al ei); sunt mulţi care vin neinvitaţi, din curiozitate sau dintr-o solidaritate al cărei înţeles îmi e destul de obscur. Trebuia să ciocnesc cu fiecare cîte un pahar de vin; mireasa trebuia să se lase sărutată (e drept: pe obraz – rar; pe frunte – numai de rudele cele mai apropiate). Veniseră şi muzicanţii – un taraf tocmit de unul din naşi – şi lăutarii, cocoţaţi pe un soi de podium, să-i vadă toată lumea, încercau un potpuriu (ei îi spuneau „purpuriu” – poate o aluzie la vinul care avea să le fie în curând adus în căni aşezate cuminţi, lângă cutiile negre ale instrumentelor); mai mult o încercare timidă, stângace, de a-i convinge pe toţi că, uite, ei nu sunt nişte „urechişti” oarecare, ci au muzica „la degetul cel mic”. Fragmente celebre de muzicieni iluştri deveneau de nerecunoscut, adaptate fiind într-un concert care aducea, în cel mai fericit caz, cu miorlăitul a sute de pisici surprinse de un incendiu devastator într-un castel. Miorlăitului pisicilor i se adăuga grotesc grohăitul contrabasului şi jalnicul ţipăt, de pasăre de baltă, al violoncelului. Cât despre tobă, aceasta semăna cu respiraţia regulată, sacadată, a unui monstru marin imens. Aş fi vrut să fiu singur cu Maria, ce-mi trebuia mie nuntă – şi încă una cu lăutari?!? – pentru ce era toată această risipă de mâncare şi de băutură, doar pentru ca toată lumea să se simtă bine; eu unul nu mă simţeam deloc bine; Maria – la fel, tremura (de frig sau de enervare); prin bluza transparentă îi vedeam braţele subţiri, acoperite de „piele de găină”, iar degetele, aproape sidefii, deveniseră acum albe, îngropate în căuşul palmei. Totuşi Maria zâmbea, întâmpinându-i pe toţi cu egală bunăvoinţă. În fond, toţi îi erau necunoscuţi; erau însă cu toţii prietenii mei: rudele mele, consătenii mei, invitaţii mirelui adică. Mărturisesc că privind-o aşa, mi-a fost şi mai dragă şi m-am apropiat să-i şoptesc ceva drăgăstos la ureche, dar privirea a întâlnit rozul curat, nevinovat, al lobului şi atunci am renunţat la primul gând, sărutându-i uşor tâmpla albă, străbătută de o vinişoară subţire, albastră; „La ce te gândeşti acum?”

FATA: La faptul că aş fi de o mie de ori mai fericită, dacă aş fugi acum cu tine şi i-am lăsa pe toţi să petreacă în legea lor.

IOSIF: „Fii liniştită… plecăm în curând.” O babă ştirbă, rămasă într-un singur dinte, imens, de un amestec ciudat de culori, pe jumătate roşu-gălbui, pe jumătate gri-negru, ţinea cu noi „legătura”. Femeia la care trebuia să ne ducem nu locuia decât la două case depărtare de noi şi s-a întâmplat să ştim, chiar înainte de venirea babei, momentul când trebuia să plecăm, după ţipetele sfâşietoare care sfredeleau întunericul, înroşindu-l parcă. Femeia era lac de sudoare şi cu privirea rătăcită. Şi-a revenit pentru o clipă, văzându-ne, a încercat chiar să-şi schimbe în pat poziţia, dar a renunţat imediat, cuprinsă din nou de dureri mari. Ne-a zâmbit totuşi.