Locul geometric al gândurilor, volumul recent al poetului Tudorel Radu, are un subtitlu oxomoronic: poeme din eternul efemer. Nu e doar un bunghi cochet prin care un poet se alintă, se răsfaţă cu timpul şi spaţiul, adică se răsteşte la cuvânt, obligându-l să i se gudure sub privire, ci o mărturisire profundă, afectând chiar imaginarul poetic.

Volumul e structurat în câteva cicluri inegale, nu valoric, ci ca dimensiuni: Punctul (4 poeme), Linia (6 poeme), Linii Frânte (4 poeme), Alte forme (57 de poeme). (Propunerea e evident ironică, amintind de gestul (şi soluţia!) lui Camil Petrescu, care, la sugestia unui amic, începe să-şi ţină o listă pedantă de cheltuieli şi care, după prima pagină, în care mărturisea că a cheltuit 12 lei (şi înşiră toate cheltuielile mărunte echivalente acestei sume), pe a doua pagină înregistrează un singur produs: „diverse”, cu o valoare de câteva sute de ori mai mare!).

Poetul Tudorel Radu ne avertizează deci că poezia nu se supune chingilor formale sau de structură, ci are o independenţă a ei, doar a ei, ca fiică bună şi ascultătoare a imaginarului.

Desigur, poetul încearcă asemenea filozofilor să găsească un principiu unic, care să lege tainele universului şi i se pare că a găsit punctul, atomul poetic şi geometric (atomos gr. –de neîmpărţit).

Punctul ar fi deci prima şi ultima realitate a acestei lumi, pe el se va sprijini pârghia care va muta universul (vorba filozofului antic); el este chintesenţa, substanţa intimă, ultimul refugiu al privirii. Prin deplasare el devine o generatoare, născând linia şi apoi celelalte dimensiuni ale universului.

Dar punctul e greu de definit: el apare ca fiind o intersecţie dintre două drepte. Dar dreptele sunt la rândul lor o succesiune de puncte şi sunt infinite. Prin urmare punctul este definit ca o suprapunere de… două puncte. Poetul ne sesizează, în vers, impasul: „Punctul, început infinit în sine,/M-a trezit rostogolindu-se/Peste el./L-am luat în palmă, de unde,/Două infinituri mi-au făcut/ Cu ochiul îmbiindu-mă,/Să mă sprijin fără frică,/Dacă vreau să mă ridic.” (Reazem ferm, p.7). Textul e o traducere poetică a unui impas gnoseologic şi chiar ontologic.