Despre Eliade: O fotografie veche de 14 ani…

Mircea-EliadeCu O fotografie veche de 14 ani…, intrăm în alte zone şi dimensiuni ale fantasticului. Pentru prima oară avem un obiect fantastic atât de clar exprimat, fotografia fiind media aritmetică, imagistic şi fantastic vorbind, între tablou şi oglindă.

Fotografia fixează” prezentul, fiind în viitor un martor al trecutului.

Oglinda nu are viitor, ea funcţionează doar la prezent, atâta timp cât durează oglindirea.

Tabloul, prin durata execuţiei, presupune mai multe timpuri, între altele şi timpul execuţiei şi, oricum, înseamnă şi o abatere de la model, o interpretare, aşa încât orice tablou este, tocmai datorită personalităţii artistice a pictorului, un fals, o abatere de la real.

Dimpotrivă, fotografia e însuşi realul, surprins la un moment dat.

Abia când e vorba de fotograme, când e vorba de film, de mişcare, fotografia înseamnă şi iluzie.

Datorită capacităţii sale extraordinare de a surprinde realul aşa cum e, fotografia e martor şi probă într-un proces.

Toate aceste lucruri au fost luate în calcul de Eliade atunci când s-a decis să atace o problemă atât de spinoasă şi de delicată cum ar fi dispariţia lui Dumnezeu, idee fantastică în sine. De fapt, în povestire e vorba de mai mult: de apariţia unui nou Dumnezeu, a unui nou sfânt, de o intruziune, de data aceasta brutală, nu insidioasă sau osmotică, a sacrului în profan.

E vorba şi aici de mai multe labirinturi.

În primul rând de unul temporal: Dumitru, protagonistul povestirii vine după 4 ani să mulţumească unui dr. Martin pentru un miracol. Prezentul este trimis în trecut, prin povestire:

Am fost pe aici acum patru ani. Ca să vă spun drept, venisem din greşeală…”

Dumitru se află în labirint, greşind mereu:

Credeam că are să fie un festival al asociaţiilor culturale baltice. (…) Festivalul avusese loc cu o săptămână mai înainte şi eu nu ştiusem. Mă înşelasem cu o săptămână. Citisem afişul şi nu observasem data.”

Uşierul (scena aminteşte de o celebră parabolă a lui Kafka – În faţa legii ) e şi el confuz, încurcând timpurile şi întâmplările:

-Îmi aduc foarte bine aminte, reluă uşierul. Coruri şi grupuri de copii cu clopoţei… Ba nu, mă înşel. Copiii ăştia cu clopoţei, despre care vorbesc, au fost aici cu o altă ocazie. Tot un festival…”

Căutarea şi găsirea dr. Martin e o rătăcire în labirint, numai că acum e vorba de confuzia dintre nume, persoane, atribuţii, scena devenind pe jumătate absurdă, pe jumătate fantastică. Birocraţia are şi un compartiment pentru miracole. Dialogul şi scena sunt kafkiene şi orwelliene:

-Şi acum, îl întrerupse Dumitru, pentru că m-au adus din nou treburile pe aici, m-am gândit să trec să-l văd şi să-i mulţumesc. Pe doctor Martin, vreau să spun…