Cartea poemelor mele nescrise este un jurnal de creaţie şi de existenţă, un text aparţinând textualismului, un bildungs: m-am născut odată cu cartea poemelor mele nescrise/nu eu am ales-o, aşa cum nu am ales/limba în care m-am născut,/puteam să mă nasc într-o limbă moartă…(Cartea poemelor mele nescrise, p.5).

Evident, eul auctorial, liric îşi ia măsuri de precauţie, invocând taina, muza, inspiraţia, misterul: eu, însă, m-am născut într-un aluat cald/am primit cartea poemelor nescrise ca pe a opta taină,/ o cântare a treptelor, ar zice psalmistul, nu poţi sări nicio treaptă/nu poţi lăsa nicio pagină necitită. (p.5).

Se cultivă ambiguitatea şi paradoxul: şi tot ce pot spune despre cartea poemelor mele nescrise/este că tocmai în clipa în care scriu acest vers/s-a subţiat cu o pagină nouă. (p.6)

Limbajul poate fi esopic,contradictoriu: Nu trebuie să vă fie milă de mine/la urma urmei, nu m-a obligat nimeni, am făcut/totul după capul meu, am fost/păstorul turmei zeilor mei/chiar şi atunci când zidurile nu ne fereau de duşmani,/ci de visele noastre, (Autodenunţ, p.12)

Eul liric devine personaj, cotropind toate spaţiile albe: unde mă uit, numele meu peste tot/pe lemn geluit, pe scândura scorojită de ploi/pe lemn înnegrit precum carnea uscată/peste tot numele meu şi numele numelui meu/mai puţin în colţul de ţintirim acoperit cu otavă/unde numele şi trupul meu nu s-au întâlnit cu lemnul (Beniamin, p.7)

Formulările sunt memorabile, aforistice: Poezia nu e un mamifer/şi, totuşi, naşte pui vii şi îi hrăneşte cu lapte. (La naşterea mea, p.11 ), amintind de celebra definiţie dată poeziei de către Carl Sandburg: „Poezia este jurnalul unui animal marin care trăieşte pe uscat şi ar vrea să zboare.”, pregătind şi viitoare „Arte poetice”: …viaţa trăită în vers alb aparţine zeilor,/moartea obligă la rime. (Ars poetica, p.10)

Actul scrierii rămâne unul tragic: Astăzi, de pildă, mi-a dispărut ochiul al treilea, din frunte,/şi am scris, cu degetul muiat în vin, pe luciul oglinzii: „Aici odihneşte privirea mea către mine,/ fie-i ţărâna uşoară!” (Fragment din Sebastia, p.17), prin dispariţia ochiului pineal, adică a memoriei ancestrale, atavice.

Ne aflăm aşadar un faţa unui timp relativ, al unui continuum: În versurile mele nu există numărători despre timp./Memoria e tot un fel de prezent,/iar viitorul s-a întâmplat -/îl vom trăi,/dar asta nu schimbă nimic cu nimic. (Calendarul, p. 18)

Memoria este esenţială, salvatoare ,amintind de mitice parabole, cum ar fi cea legată de Arca lui Noe: Mi-amintesc – era o corabie mică, din lemn geluit,/ e de mirare cum o navă atât de fragilă/ s-a încumetat la un drum aşa lung (Cerul începe din iarbă, p.20), permiţând existenţa timpului, înţeles ca durată: …când vocea care înlocuieşte memoria/ne spune poveşti (Rugă, p.21)