TABLOUL 51

MAMA: Acum îmi amintesc mai bine: trupul meu era gol, până la trecerea zodiilor prin mine. Şi, din nou, acea imagine desprinsă ca dintr-un somn năduşit al copilăriei: berbecul era capul; taurul – gâtul; racul – stomacul; fecioara – intestinele; scorpionul – ruşinea şi virtutea mea; capricornul – genunchii; gemenii – muşchii braţelor; leul – inima şi şoldurile (sau poate ficatul); balanţa – intestinul gros; săgetătorul – muşchii coapselor; vărsătorul – fluierele picioarelor; peştii – labele picioarelor. Cine ştie de ce le alesese aşa? Nu-mi amintesc, pentru că nu am ştiut asta niciodată. Erau adevărate zodiile, semnele lor? Cine poate să spună? Poate că erau adevărate; poate că omul acela, care scrisese cartea (când, poate cu sute de ani în urmă; aşa se gândise şi aşa simţise el atunci), avea dreptatea lui. Căci, dacă gândeşti curat şi simţi la fel, atunci ai dreptul la o dreptate care să fie a ta, numai a ta. Trupul meu fusese gol până la trecerea zodiilor prin el şi prin mine. Ce făcusem eu o viaţă întreagă? Îmi plătisem o datorie; cerului sau iadului, oamenilor sau zeilor. Iar dacă nu sunt ceruri, iaduri sau zei, înseamnă că îmi plătisem datoriile, oamenilor. Poţi plăti o datorie fără să o fi făcut vreodată; dar ai de gând să o faci cândva. Se poate şi aşa. Iubisem şi fusesem iubită (sau cel puţin aşa credeam şi cred); rodisem, pentru că trebuia să rodesc, fără împotrivire, aşa cum pământul nu se împotriveşte, nici omului care îl iubeşte, nici seminţei. Născusem de zece ori şi fiii mei erau acum mari (unii – cei morţi, ajunseseră chiar mai bătrâni decât mine); mă războisem cu cerul, înnegrindu-l cu zodiile mele şi ale fiilor mei (poate că pentru gândul ăsta, mai puţin pentru faptă, meritam o pedeapsă; dar cine să mi-o dea şi oare acel cineva avea dreptul să-mi dea o pedeapsă?); acum mă pregăteam de moarte, după ce-mi zidisem o casă şi după ce trimisesem după fiii mei. Cam asta era tot: viaţa mea fusese un drum, pe care l-am străbătut cu greu, muncindu-l cu speranţă şi cu duşmănie; fiii mei erau copacii răcoroşi şi cu fructe zemoase, aşezaţi de o parte şi de alta a drumului, pentru odihna călătorilor şi deci şi a mea. Fiii mei erau deosebiţi, chiar dacă erau din acelaşi tată şi aceeaşi mamă; dar peste ei se ridicaseră zodiile, mult mai puternice decât mine. Erau totuşi fraţi: îi lega acelaşi semn, mâna încercată de jungher, ca într-o frăţie de cruce; apoi cerul şi pământul (cerul – aşa cum îl visase fiecare, dar îl visase: şi ăsta era cel mai important lucru; pământul – străveziu – aşa îl văzuseră toţi, aşa îl văzusem şi eu); şi poate, peste toate, cartea; a lor şi a mea (sau a altora); cartea, care trebuia întâi citită şi apoi scrisă sau, invers, întâi scrisă şi apoi citită. Fiecare din ei îşi alesese alt destin, deci altă viaţă şi altă moarte; blestemul meu nu ajunsese decât pe unul dintre ei şi acum poate că îmi pare rău şi de acela: dar cuvântul spus nu se mai poate întoarce, cum nu se mai poate întoarce săgeata în arc şi viaţa în trupul pe care l-a părăsit odată. Scriu toate acestea, întru liniştea mea şi, acum, când scriu aceste rânduri, sunt liniştită…

Dacă mă gândesc bine, aş mai fi avut o singură dorinţă: înainte de a muri, aş fi vrut să citesc cartea scrisă de fiecare dintre ei. Poate că asta ar fi trebuit să-i spun fiului meu plecat în căutarea fraţilor săi: „Spune-le să vină acasă, căci îi aşteaptă o casă, casa lor. Spune-le să vină în trei zile; să se grăbească: nu să ajungă mai repede, ci să-şi isprăvească fiecare cartea începută; aş vrea să le citesc cărţile.” Am uitat să-i spun ultimul gând şi acum nu mai e nimic de făcut. Cei care au murit deja, îşi scriseseră cărţile; cei rămaşi în viaţă, aveau timp să le scrie de acum încolo. Poate că cei rămaşi în viaţă vor înnegri şi ei paginile rămase albe din cărţile fraţilor morţi; poate că aceste cărţi au fost încheiate şi nu mai era nimic de făcut. Poate că acest gând despre cartea care trebuia scrisă (sau cărţile) nu era decât un gând al meu; şi, dacă nu era decât un gând al meu, înseamnă că era un gând nebun. şi dacă era un gând nebun, poate că s-ar fi cuvenit să nu-l cunoască nimeni. Dar, dacă nu l-ar cunoaşte nimeni, de unde să ştie cineva că era un gând nebun? Şi apoi, de ce să nu cunoaştem şi gândurile nebune? Dacă am cunoaşte numai gândurile bune, nu le-am mai putea deosebi între ele. Şi gândurile bune ar ajunge, încet-încet, un singur gând. Avem oare nevoie de un singur gând, chiar dacă ar fi cel adevărat, adevărat în primul rând pentru că ar fi fost al Ziditorului? Avem nevoie de gândurile nebune, pentru a le vedea pe cele bune, aşa cum avem nevoie de fapte rele, pentru a le iubi pe cele bune. Dar, oare, tot ce gândesc şi tot ce scriu, e un gând bun sau rău? Oare nu cumva gândesc aşa, pentru a-mi veni în ajutor? Cine poate să răspundă, să răspundă. Din nou gândurile mele se răzvrătesc spre fiii mei. Petre e fericit (sau cel puţin aşa crede el). Lui îi rămâne pământul şi casa. Poate că n-a privit niciodată cerul, ridicându-şi fruntea spre stele. A văzut totuşi stele, privind în jos pământul străveziu, ca pe-o oglindă. E fericit, pentru că e bogat. E bogat, pentru că al lui e pământul. Şi ce e mai bogat decât pământul? Mă pândeşte; aşteaptă ceva de la mine: poate ultimele mele cuvinte. Aşteaptă poate blestemul, pe care să-l revărs şi asupra celorlalţi: „Iată, eu mor şi ei n-au venit. Îi blestem să nu aibă niciodată odihnă, să nu aibă niciodată o casă care să fie a lor şi uite, ţie, pentru că ai rămas, până în ultima clipă, alături de mine, îţi las casa, toată casa. Pentru că ai muncit din greu la ea; pentru că nu te vei despărţi niciodată de pământ şi de ea; pentru că o meriţi.” Îmi dă mereu târcoale; dacă s-ar putea, ar intra îndărătul ochilor mei, îndărătul gândurilor mele. Poate că gândesc rău despre el; poate că patima lui nu se revarsă decât asupra pământului. Poate că eu greşesc acum, gândindu-mă doar la îndărătnicia berbecului (aici sigur nu mă înşel). Poate că el îşi aşteaptă fraţii, cu nerăbdarea cu care îi aştept şi eu. Poate că mai târziu se va gândi să le cumpere pământurile, dar acum nu. Singurul lucru de care sunt sigură e faptul că el nu va pleca de aici. Şi poate că are dreptate. Mi-a spus-o odată, încruntându-se, morocănos şi hotărât: „Fiecare neam are un loc al său, numai al său; un spirit al locului, pe care, dacă l-a trădat sau l-a părăsit, el, spiritul locului şi al neamului, moare sau slăbeşte în puteri. Şi locul nostru este aici. De aici începe neamul nostru. Şi eu vreau să fiu puternic şi de aceea nu-mi voi părăsi nicicând locul meu.” Chiar aşa mi-a spus. Nu ştiu dacă are sau nu dreptate, dar m-am convins atunci (dacă mai era nevoie), că el nu va pleca niciodată de aici. Dacă ar fi rămas alături de mine, Manole mi-ar fi fost cel mai apropiat dintre fii. E drept că spun asta, tocmai pentru că a plecat. Mă gândesc că îmi seamănă cel mai bine. Dintre toţi fraţii, doar el a gândit (ca şi mine) casa. Poate că neastâmpărul lui era şi neastâmpărul meu, numai că eu nu am avut ce face, nu puteam pleca în lume cu nouă copii după mine. Nici el nu a plecat de bunăvoie. Dar patima era mai puternică decât gândurile lui. Dar drumul lui şi l-a presărat cu case. Gândul lui era spre rădăcini, chiar dacă patima îl chema în sus, risipindu-l la cel dintâi vânt fierbinte, ca pe sămânţa de plop. Curios, dacă mă gândesc mai bine, Grigore avea câte ceva din fiecare frate: iubea pământul cu aceeaşi patimă ca şi Petre (chiar dacă el, Grigore, iubea mai mult iarba, dar ce altceva e iarba, decât pământul trezit la viaţă?); semăna cu Manole, în gândul lui de a-şi scrie cartea şi în dispreţul pe care îl aveau amândoi pentru sângele lor; semăna cu Toma, în sălbăticie; tocmai din această cauză şi dorinţa de a avea prieteni; semăna cu Vasile, în muţenia lor (care, într-un fel, nu era a neamului nostru); semăna şi cu cel blestemat de mine (căci şi asupra lui se părea că atârna un blestem greu, nu ştiu al cui, poate al tatălui lor); în patima pentru cuvânt, în încăpăţânarea cu care căuta adevărul ascuns în cuvinte, semăna cu fratele său, cel depărtat de mine şi de moarte, şi care îmi promisese (singurul, de altfel) că va scrie cronica neamului nostru; semăna chiar şi cu Maria (amândoi erau doritori de rodire, de înmulţire; numai că Maria îşi dorea înmulţirea trupului, iar Grigore pe cea a turmelor). Şi poate că semăna şi cu fratele lui cel mai mic; dacă semănau mai puţin, de vină era, cred, Prâslea, căci el încă nu-şi hotărâse trupul şi cugetul să semene cu cineva). Cu toate acestea, Grigore îmi apărea tot mai îndepărtat, ca într-o oglindă, poate pentru că la el semnul morţii era încă tulbure, în ceaţă. Îmi gândesc copiii aşa cum i-am născut: pe rând, pe fiecare, în linişte şi în lacrimi, cu bucurie şi lumină. Scriu şi îmi dau seama, mereu şi mereu, că mă lovesc de acelaşi cuvânt: „poate”. Dacă el n-ar fi existat în mintea mea, mă gândesc că aş fi fost mult mai fericită. Aşa însă, tot ce cred, gândesc şi scriu, se răsuceşte ca o frunză sub muşcătura brumei. Dar nu am ce face. Ţin minte bine că i-am spus odată lui Toma, supărată: „Mă-ta a fost o iapă.” Nu ştiu de ce eram supărată, nu ştiu la ce mă gândeam, când i-am spus asta. Ţin minte că Toma m-a fulgerat cu ochii săi verzi şi adânci ca adâncul pădurii şi mi-a răspuns, trist şi gânditor, încăpăţânat şi resemnat: „Ştiu asta de mult timp.” O clipă m-am gândit că-şi bate joc de mine şi de mânia mea şi am ridicat mâna să-l lovesc. Apoi, uimită şi neliniştită, cu mâna ridicată încă (mâna a coborît şi ea gânditoare, ceva mai târziu, încet, stângace): „De unde ştii? Cum de ţi-a venit gândul ăsta?” M-a privit din nou, ca pe o străină, supărat că se trădase, ar fi vrut să ştie asta numai el, acum se trădase şi îi părea rău şi mi-a răspuns, fără grabă, de parcă ar fi scotocit prin gânduri mai vechi: „Ştiu eu. Tu m-ai născut numai. Dar, de gândit, m-a gândit o iapă.” Era prea complicat ce-mi spunea (cum, adică, să-l gândească o iapă şi, apoi, cum să-şi dea seama el de asta şi, mai ales, cum de găsise cuvintele să mi-o spună şi, la urma urmelor, ce însemnau toate astea… toate gândurile mi-au năvălit, într-un şuvoi, în creieri, în inimă şi în ochi, iar eu nu am făcut altceva decât să oftez şi să-i spun altceva decât gândeam de fapt: „Du-te şi te joacă şi nu mai spune prostii…”; da, era prea complicat sau prea adevărat pentru mintea mea ce-mi spusese şi m-am speriat şi de atunci nu l-am mai întrebat nimic, de teamă să nu-mi dea cine ştie ce răspuns ciudat şi întors. Acum ştiam că avusese dreptate; dacă n-ar fi fost decât acea dragoste nefirească, aproape vinovată, pentru calul lui, şi tot ar fi fost de ajuns; dar mai erau destule alte semne despre care nu îmi place să-mi amintesc acum. Când eram copilă, găseam în stânca albă, cretoasă şi nisipoasă, scoici. Îi întrebam pe oameni de unde sunt, cine le adusese şi cine le îngropase acolo. Oamenii nu ştiau ce să-mi răspundă, decât să-mi răspundă ca unui copil şi apoi nimeni nu le ştie pe toate. Un bătrân mi-a răspuns totuşi: „S-ar putea să fie de la potop.” „Şi ce e potopul?” „Se spune că, pentru a-i pedepsi pe oameni, cerul s-a spart şi a plouat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în şir; pământul s-a acoperit de ape şi oamenii au pierit cu toţii. Numai unul, Noe, a scăpat; el şi neamul lui. Scoicile sunt poate de atunci. ” „Şi potopul a fost primul şi ultimul potop?” „Adică vrei să mă întrebi dacă au mai fost şi alte potopuri?” „Da.” „Nimeni nu poate şti asta. S-ar putea să mai fi fost; noi nu avem de unde să ştim. Apa şterge întotdeauna urmele. Şi câinele, când dă de apă, nu mai ştie ce să facă, aleargă bezmetic pe mal, dar, gata, a pierdut urma sălbăticiunii. Sălbăticiunile ştiu asta şi, când sunt urmărite de câini, trec prin apă şi aşa li se şterg urmele.” „Dacă li se şterg urmele şi dacă apa poate şterge toate urmele, înseamnă că e foarte curată, nu-i aşa?” „La asta nu m-am gândit. Sigur că e foarte curată; nu ne spălăm mereu în ea? Şi pruncii abia născuţi se spală în apă. Mai e şi botezul, care…” „Înseamnă că noi, oamenii, suntem mereu murdari?” „Da. De aceea trebuie să ne spălăm mereu.” Apoi am citit că au fost trei zei, care şi-au împărţit între ei lumea: primul a luat cerul, al doilea apele, al treilea întunericul pământului. Se mai spune că primul îi înşelase pe ceilalţi, luând cerul. Eu cred că se păcălise; cel mai bogat era cel cu adâncurile pământului, iar cel mai fericit, cel care alesese împărăţia apelor. Căci apa înseamnă şi cer şi pământ şi e lucrul cel mai curat din câte există. Mai târziu, când începusem să-mi doresc fiii, mi-am dorit un copil care să fie al apei. Şi l-am avut. Numai că nu m-am gândit că, fiind al apei, nu mai putea să fie şi al meu. Aşa că pe Vasile l-am pierdut, înainte de a-l naşte. Şi iarăşi mă întorc spre blestem şi gândul prinde a se lumina. Îmi zic: „Dacă pe unul din fiii mei l-am dăruit cerului (căci ce altceva înseamnă să afli, să cucereşti şi să stăpâneşti cuvântul), dacă pe altul l-am vândut împărăţiei apelor, trebuia să am şi un copil care să stăpânească ţinuturile subpământene. Dacă e aşa, atunci blestemul meu nu e altceva decât un glas al adevărului şi nu trebuie să-mi pară rău pentru ce am făcut.” Dar oare fiul meu se va mai întoarce pe pământ? Şi dacă nu mă voi întâlni eu cu el, acolo, sub pământ? Şi cum mă va primi el, care acolo e rege? Ar trebui să mă gândesc la cea pentru care lumile nu s-au deschis încă; ştiu că va fi aici, înainte ca eu să închid ochii. Şi mai ştiu că din ea se va întrupa altoiul fraged, care ne va duce neamul mai departe, în veacuri. Şi atunci? De ce mă gândesc la ea acum, când gândurile mele caută refugiu la lumină, gândaci ciudaţi pe care îi sperie nu lumina, ci întunericul? Gândul meu îmi fuge şi spre cel nedorit (nedorit atunci), dar născut şi, dacă mă doare cu adevărat un gând, atunci acesta este: că ar fi trăit şi el, dacă l-aş fi iubit mai mult, dacă nu mi-aş fi uitat (de neiertat vină!), atunci, menirea. Ar trebui să-mi plâng fiii, în bocet sau fără cuvinte, aşa cum mă vor plânge şi ei, în bocet sau fără cuvinte, cu ochii arşi de sarea lacrimilor şi cu gândurile împietrite. Acum sunt mai aproape de mine decât au fost vreodată: mă doare deflorarea Mariei, cum m-a durut propria mea deflorare. Mă ustură palmele crăpate, cum îl ustură pe Petre palmele sale crăpate, zadarnic lustruite de coarnele plugului. S-au strecurat în crăpături picătura de rouă şi picătura de sudoare şi bulgărele de pământ, mai tare ca piatra şi sămânţa care va încolţi în palmele mele. Mă doare inima înjunghiată cu jungher de argint, aşa cum îl doare inima şi sufletul pe Grigore. Îmi trec palma peste sânul stâng şi aştept ca ea să se umple cu sânge. Şi, dacă palma nu se umple de sânge, e pentru că sângele meu s-a scurs, odată cu sângele lui, în iarba verde, pe care el a iubit-o atât şi care, iată, acum e roşie, ca focul şi ca sângele. Mă doare gâtul şi ţeasta, ca pe Toma, căci securea trădătoare s-a împotrivit totuşi o clipă în mâna trădătoare şi mâna a trebuit să lovească de două ori, ca să fie sigură şi moartea a ezitat totuşi o clipă, căci avea două uşi şi n-a ştiut pe care să intre. Mă doare tot trupul văruit din azururi, odată cu trupul lui Manole, cel care visează scări spre zei, aşa cum îmi visasem şi eu zodiile. Mă doare trupul risipindu-şi sângele, chiar dacă sîngele meu va deveni şi el străveziu şi curat, atât de curat, încât oamenii vor crede că e apă, iar lui Manole îi vor spune că e fântână şi se vor spăla cu sângele lui şi vor bea sângele lui şi-i vor mulţumi pentru sângele lui cald, pe care ei îl vor găsi apă rece şi proaspătă. Mă dor toate încheieturile, închid ochii şi mă închipui o plasă de nervi, împrejmuind monstrul cu o mie de ochi, care trebuie să fi fost moartea, aşa cum a văzut-o Vasile; văd şi eu monstrul, ca şi cum, din ochii morţii, a dispărut privirea. Şi mai simt pământul greu, rece şi nemeritat, deasupra mea şi în el înfipt un ţăruş de lemn, în dreptul inimii, ca să nu mai fiu strigoaică, aşa cum oamenii ar vrea să se întâmple şi cu fiul meu: să rămână în pământ, mut, gol şi înfrânt. Mă dor secerile, cuiele, vârfurile de coasă şi de săgeţi, cuţitele şi securile înfipte în pământ, deasupra mea, dar ajungând cu tăişul lor până la mine. Dar cel mai tare mă dor buzele, umflate de aşteptarea cuvântului, acelaşi cuvânt pe care îl aşteaptă fiul meu (poate că el l-a găsit); mă doare cerul gurii, ars de arşiţa cuvintelor. Mă ustură buricele degetelor, căci am pipăit, ca şi el, întâiul trup, adevăratul, al cuvântului: pe care buzele mele nu-l vor spune, ochii nu-l vor vedea, urechile nu-l vor auzi, gura nu-l va sfâşia, inima nu-l va trăda, nările nu-l vor mirosi, dar pe care gândul îl va fulgera. Şi mă mai doare sufletul, că n-am învins cerul. Dacă l-aş fi învins, atunci aş fi putut să-mi mai nasc, în zeiască năpârlire, încă şi încă o dată, fiii. Destinul s-ar întoarce cu faţa spre ei şi, blând şi zâmbitor, i-ar invita, fără cuvinte, să fie nemuritori. Abia atunci m-aş odihni şi eu cu adevărat. Pentru o clipă. Lungă cât moartea. Scurtă cât viaţa. Sau poate că atunci timpul nu s-ar mai putea măsura, căci n-ar mai ajunge tot nisipul deşerturilor, pentru a se scurge prin clepsidra pe care, iată, trupul meu străveziu o ciopleşte în aer.

(va urma)

Lucian Strochi