LEGENDELE TULCII ȘI DUNĂRII (I)

Pe malul Mării celei Mari sălășluia un balaur cu trei capete. Era uriaș și nu lăsa pe nimeni să se apropie de mare sau vasele de pe mare să se apropie de țărm. De aceea oamenii i-au spus mării Marea Neagră.

Dar tot în acele ținuturi de la malul mării, trăia și un voinic căruia oamenii  i-au spus Gheorghe. Într-o zi balaurul i-a ucis voinicului – ce pe atunci era doar copil – părinții aflați pe faleză.

Iar Gheorghe s-a hotărât atunci să se răzbune și să-i apere și pe ceilalți oameni de groaznicul balaur.

Așa că și-a făurit arme nemaivăzute: o chivără de oțel, ce strălucea ca o oglindă când o priveai, și o suliță ce părea mai fierbinte decât cea mai fierbinte rază de soare și mai dreaptă decât cel mai drept gând al bunului Dumnezeu.

Și chivăra și sulița păreau vii și poate că așa și erau. Se spune că erau chiar viteji (sau chiar frați), dar care se preschimbaseră în arme, doar ca să-l poată ajuta pe Gheorghe.

Și mai avea și un cal măiestru, care avea șapte inimi – adică vieți – în el.

Și, într-o zi, după ce mai muriseră câțiva oameni, uciși de balaur, flăcăul se hotărî să-l provoace la luptă.

Balaurul se avântă și el în luptă. Avea trei capete și nu gândea măcar cu vreunul că nu poate învinge  un flăcăiaș căruia abia îi mijiseră mustățile.

Și primul cap îi smulse voinicului chivăra și o mâncă pe jumătate. Și al doilea cap îi smulse sulița și i-o frânse și apoi o înghiți pe jumătate.

Al treilea cap îl lovi pe voinic. Voinicul se apără cu îndârjire. Tăie primul cap al balaurului, apoi pe al doilea și în cele din urmă reteză și cel de-al treilea cap al balaurului.

Și curse mult sânge, cât să ajungă pentru trei râuri sau chiar  fluvii. Numai că, vezi, flăcăul fusese și el rănit de moarte.

Dar se întâmplară mai multe minuni: balaurul răpise două fete de împărat, pe Lia și Lina, pe care nu le ucisese, ci le păstrase pentru dânsul.

Și prima se însoți cu chivăra voinicului, cu jumătatea chiverii, adică fratele lui, și cealaltă fată cu sulița voinicului, adică celălalt frate.

Și mirii primiră numele de ChiLia și SuLina, ca să nu se supere nimeni.

Dar pentru că nu era îngăduit ca o vie să se însoțească cu un mort, Chilia și Sulina deveniră două râuri sau, mă rog, două fluvii.

Iar al treilea râu, ce apăru și el pe neașteptate, primi numele eroului, ce trecu între sfinți și se numi deci Sfântul Gheorghe.

Iar calul fugi de oameni, căci nu mai suporta șa sau mână omenească. Și caii sălbatici din pădurea Letea sunt fii și nepoții lui.

Iar locul unde a murit balaurul se numi Murighiol, căci vânăt era balaurul și vânăt era și lacul în care se prefăcuse.

Și locul unde muri flăcăul și de unde se despletiră apele se numi Tulcea, adică deal sau cărămidă, căci deal fu mormântul eroului și cetatea se clădi din piatră și din cărămidă și dăinui până acum.

 

LEGENDELE TULCII ȘI DUNĂRII (II)

Cică era prin ținutul ars al Dobrogei un împărat puternic ce-i spunea Dobre, adică cel drept și care avea două fete și un băiat. Pe băiat, care era tăcut și muncitor, îl botezară Gheorghe, adică țăran, muncitor pe ogor, plugar.

Iar fetele primiră fiecare câte două nume, pentru că nașii nu se înțeleseseră între ei. Pe prima o chema Chira și Lia, iar pe cealaltă Suzana și Lina.

Iar buna lor mamă muri când copiii erau încă mici, așa că împăratul fu nevoit să se însoare a doua oară.

Și împăratul era mai mult plecat, căci dușmanii se arătau mereu la hotare și împăratul era mereu în fruntea oștirii.

Iar maștera începu să chinuiască tot mai mult copiii, până când aceștia se hotărâră să fugă de acasă. Dar pentru că știau că maștera era și vrăjitoare, se hotărâră să se despartă, fiecare să o ia pe alt drum. Și Chira Lia o luă pe drumul din stânga, Suzana Lina pe drumul din mijloc, iar Gheorghe pe cel din dreapta.

Când maștera află de fuga celor trei, se hotărî să alerge după dânșii, să-i aducă acasă, căci se temea totuși de împărat sau poate chiar îl iubea.

Și fugi ea în stânga și o ajunse pe Chira Lia și o rugă să se întoarcă acasă. Dar fata nu se învoi în niciun chip. Așa că maștera o plesni cu un harapnic de foc și o făcu o grămăjoară de cenușă.

Și fugi maștera după Suzana Lina și o ajunse și o rugă să se întoarcă acasă. Dar fata nu se învoi în nici un chip. Așa că maștera o plesni cu un harapnic de foc și o făcu și pe ea o grămăjoară de cenușă.

Și fugi maștera după Gheorghe și îl rugă să se întoarcă acasă. Dar băiatul nu se învoi în nici un chip și avu aceeași soartă.

Când se întoarse acasă din război împăratul și nu-și află copiii, întrebă pe mașteră de dânșii. Și maștera minți, spunând că fuseseră răpiți de niște zmei sau balauri.

Și împăratul, care era un bun creștin, se rugă la Domnul Dumnezeul Său să-l ajute.

Și împăratul auzi din ceruri un glas: „Fiule, copiii tăi sunt acum cenușă, căci au fost loviți cu harapnic de foc de către mașteră, ce e o vrăjitoare puternică, soră bună cu diavolul.

Dar pentru că ești un bun creștin, iată ce pot face: „Apa stinge focul, așa că fiul tău și fetele tale vor fi apă curgătoare și nu doar cenușă. Dar pentru că harapnicul a mușcat adânc din fete, nu pot să-ți dau din ele decât câte o jumătate de nume. Așa că Chira Lia va fi Chilia, iar Suzana Lina, Sulina. Lui Gheorghe îi va rămâne numele întreg, căci pe el nu l-a lovit așa de tare.”

Împăratul mulțumi Domnului și pe mașteră porunci să o sfâșie în bucăți și  s-o arunce în ape. Și de atunci plutesc pe Dunăre bucăți de pământ cărora li se spune plauri.

Și împăratul muri, privind apele despletite ce-i aminteau de copiii lui și poate că acele ape erau chiar copiii lui.

Lucian Strochi