TABLOUL 52

MAMA: Mă apropii de sfârşit; de sfârşitul meu şi al cărţii. Un vis care mă sperie: nu cumva sunt şi eu o carte? Atunci toate încercările: riduri, tăieturi, înţepături – nu sunt altceva decât efortul (demn) al cărţii de a se scrie, singură, pe pielea mea. Sunt propriul meu palimpsest. Şi tot acum, în apropierea morţii, trupul meu e alb ca insomnia reginei nopţii (floarea sau luna?). Credeam că sunt neîndemânatică: mă înţepam mereu la deget, când încercam să cos. Dar asta nu însemna că eram împiedicată să scriu altceva decât cartea? Ţesutul, cusutul, împletitul sunt tot scrieri (cel puţin aşa cred). Orice carte e un blestem dublu: e blestemată şi te blestemă, să nu poţi face nimic altceva în afara ei, împotriva ei. Plata cărţii trebuia să fie trupul meu, pielea trupului meu: întinsă, răzuită, pătată, arsă, subţiată, cutată, mototolită. Am început să scriu cartea, când mi-am dat seama că trupul meu e sterp, pentru că rămâne mereu sterp. Mi-am alungat bărbatul, pentru că încercările noastre erau de acum vinovate. I-am spus într-o zi: „Du-te unde vrei, cu cine vrei. Eu nu te mai ţin.”

TATĂL: Nu mă duc. Vreau să rămân cu tine. Eu pe tine te iubesc.

MAMA: Nu mă iubeşti pe mine. Îţi iubeşti copiii, pe care crezi că îi vei avea cu mine. Numai că tot eu îţi spun: nu-i vei avea cu mine. Ia-ţi gândul de la asta.

TATĂL: Ba îi voi avea. Uneori trebuie să treacă ani până să…

MAMA: Uneori. Dar nu la mine. Trupul meu a fost blestemat. E drept că mi-ar fi plăcut să am copii, nu unul: zece, dar nu se poate.

TATĂL: Poate că nu eşti tu de vină. Poate că eu…

MAMA: Tu nu ai nimic. Eu sunt singura vinovată. Repet: mi-ar fi plăcut să am copii, zece copii şi toţi cu tine. Mai mult ce şi-ar dori un bărbat? Dar înţelege-mă: nu – se – poate.

TATĂL: Şi atunci ce e de făcut?

MAMA: Ce ţi-am propus de la început. Du-te unde vrei, cu cine vrei.

TATĂL: Şi dacă aş face-o, m-ai mai primi îndărăt?

MAMA: „Ce rost ar avea? Oricum, cu mine nu poţi avea copii. Atunci de ce să te întorci?” După o săptămână a plecat. Am rămas singură. Toată viaţa am rămas singură. Nu s-a mai atins de mine nici un bărbat. Nu că mi-ar fi fost teamă sau silă, dar nu ar fi avut nici un rost. Şi pentru că trupul meu mă trădase, l-am trădat şi eu. Am început să-mi nasc, pe rând (în gând), fiii. Aşa cum m-am priceput. Aşa cum am crezut eu că se întâmplă lucrurile acestea. Şi, pentru că naşterile astea trebuiau să aibă un rost, m-am gândit să înving cu ele cerul. Să-l înnegresc cu zodii. Câte un copil născut în fiecare zodie – iată un lucru teribil, pe care nici cerul nu-l putea opri. Nu ştiam dacă nu e prea greu păcatul să dau nume adevărate unor copii care nu s-au născut cu adevărat şi atunci le-am dat nume comune, pe care le poate purta oricine: Grigore, Vasile, Manole, Maria. I-am pus pe toţi într-o carte; i-am făcut (cred asta şi a crede e poate supremul orgoliu) să trăiască, să iubească, să spere şi să moară. Aş fi vrut (pe unii dintre ei) să-i fac nemuritori şi poate chiar i-am făcut, căci ei vor continua să trăiască şi după ce eu nu voi mai fi. Nu mă întreb dacă am reuşit sau nu cu fiii mei, dacă i-am făcut să trăiască cu adevărat câteva clipe; sau dacă i-am născut morţi. Asta numai cititorul acestor rânduri ar putea să o spună. Pentru mine ei au trăit cu adevărat. Uneori mă întreb dacă acum nu sunt cumva nebună, uitându-mi fiii pe care i-am născut şi i-am crescut, condamnându-i la cea mai grea pedeapsă: aceea de a nu se naşte vreodată. Cine ar putea să-mi răspundă dacă fiii mei s-au născut cu adevărat, dacă mai trăiesc, dacă nu cumva acum putrezesc în lutul rece sau, dacă, dimpotrivă, totul nu a fost decât visul meu lânced şi năclăit de femeie stearpă? Şi dacă fiii mei s-au născut, dacă ei trăiesc cu adevărat – unde sunt ei acum? De ce nu sunt lângă mine? Orice mamă are dreptul la un moment de egoism şi momentul meu de egoism este acesta. Şi dacă fiii mei s-au născut, cu cine i-am făcut? „Cu tatăl lor” – ar răspunde cineva, zâmbind. Dar cine ar fi putut să fie tatăl lor? Ar putea cineva să aibă pretenţia asta? Nu m-a strâns în braţe nici un bărbat; nici un bărbat nu mi-a însângerat buzele; nici un bărbat nu mi-a frământat trupul. Am vrut, în momentul ultim al vieţii, să fiu doar a mea. Şi nu puteam să fiu doar a mea, dacă aş fi aparţinut, în întreaga mea viaţă, măcar o clipă, altcuiva. Sunt fericită. Aerul din jurul meu a atât de rece, încât mă dor şi dinţii în gură. Sunt sigură că, dacă aş rosti un singur cuvânt, acesta s-ar prăbuşi, mai întâi vânăt şi apoi alb, la picioarele mele, degerat. Nu-mi mai simt picioarele. Încerc să-mi mişc degetele: nu pot. Îmi dau seama că încep să deger. Nu mi-e frig deloc: dimpotrivă. Mă înconjură o căldură plăcută; ai crede că e o zi de vară, undeva, la marginea unei păduri. E totuşi atât de cald, încât, dacă m-aş putea mişca, m-aş dezbrăca până la piele. Închid ochii şi încerc să mă visez. E un vis de pe alte meleaguri, cu dealuri rotunjite parcă de mână omenească; norii sunt roz şi uşori; i-ai putea ridica deasupra capului, fără nici un efort. Căldura (sau frigul?) mi-a cuprins şi mâinile. Doar gândurile mi-au rămas limpezi, sticloase, tăioase. Abia acum mă simt cu adevărat limpede. Îmi aud bătăile inimii. Puternice. Prea puternice. Un ciocan uriaş loveşte ritmic într-un clopot uriaş de bronz. Clopotul e atât de uriaş, încât cu greu se hotărăşte să elibereze sunetul. O stâncă ar vibra mai tare. Apoi sunetele dispar şi ele. Mă ridic deasupra mea, uşoară. Îmi văd trupul zbârcit, pipernicit, chircit. Plutesc eliberată de trup. Mă gândesc: oare trupul meu a murit cu adevărat? Atunci… cine sunt eu? Să fiu doar propriul meu suflet? Îmi pare rău după trupul meu. L-am iubit totuşi. Tiparele lui m-au acceptat întotdeauna, generoase. Şi acum? Ce va fi de acum înainte? Încerc să adorm. Când mă voi trezi, îmi voi fi uitat trupul. Sau poate că sufletul meu se va întoarce iarăşi în trupul meu. Sau va căpăta un alt trup. Îl va recunoaşte pe acela, ca fiind al meu? Va fi prea strâmt sau prea larg sau, dimpotrivă, creat şi croit pe măsura sufletului meu? Dar ce măsură are sufletul meu? Cu gândul acesta în minte, alunecând uşor ca un trup pe o râpă lutoasă, după ploaie, adorm. Sau mor. Gândesc: ca să fiu profet, trebuie să nu mă înduioşez de propria mea soartă. Se răzvrăteşte gândul şi se întoarce: şi dacă am dreptate? Dacă aş putea reciti tot ce am scris! Sau măcar dacă mi-aş putea aminti ceva… Un lucru mi-l amintesc, perfect decupat din memorie; (din memoria cui?): mă visez o femeie stearpă, nu mai sfântă decât cea care sunt de fapt; îmi refuzasem fiii; le refuzasem viaţa: naşterea şi moartea. De ce? De frică. Frică de ce? Frică de moarte. Nu poţi fi asasinul unui mort; n-ar avea nici un rost. Această ezitare a mea, între adevăr şi minciună, permanenta mea ezitare, să fie ecoul nebuniei mele? Mă scol ca dintr-un vis urât şi mă întreb: când am avut dreptate? Atunci când am spus (am gândit şi am scris) că nu am avut niciun bărbat, că trupul meu nu a înflorit niciodată, pentru că niciun bărbat nu s-a putut apropia de mine? Atunci când am scris (am gândit şi am spus-o) că mă măritasem de fapt, dar eram stearpă şi atunci mi-am alungat soţul, eliberându-l? Sau atunci când am scris (am trăit, am gândit şi am spus) că am avut zece fii, dintre care au trăit nouă, dintre care vor trăi, după moartea mea, patru, că am deja un nepot şi că neamul nostru a rodit în zodii şi, pe trupul lui, al neamului meu şi al nostru, se va aşeza pulberea eternităţilor? Cu pumnii la gură, cu ochii larg deschişi, măriţi de întuneric, de febră şi de spaimă, cu pumnii sprijiniţi pe genunchi, mă întreb şi iarăşi mă întreb: când am avut dreptate? Un om e mort, când nu mai are amintiri. Dacă e aşa, nu cumva am murit deja? Sau poate nici nu m-am născut încă, sunt încă în somn (omul nu se poate naşte, decât odată cu trezia sa) şi, tot ce se întâmplă, e ce s-a întâmplat demult; sau poate faptele, întâmplările, imaginile, visele ce vor veni, se vor petrece şi se vor risipi de acum înainte? Cine să-mi răspundă? Mă simt o limbă de clopot. Zbuciumul meu ar vrea să trezească vaierul clopotului. Numai că acest clopot e îngropat. E îngropat în alte clopote. Sunt singură acum şi încep să cred că am fost mereu singură. Sunt singură şi mă pregătesc de moarte. Cum anume, nu ştiu şi nici nu cred că mi-ar putea spune asta cineva. Pentru că nimeni nu s-a pregătit de moarte. Ar trebui să mă bocesc, aşa cum se bocesc morţii. Să mă întreb unde mă duc, de ce părăsesc această lume, de ce am îmbătrânit obrazul oglinzii şi, dacă l-am îmbătrânit, de ce nu l-am acoperit cu o pânză. Să îmi aprind singură lumânări la cap şi tot eu să mă întreb dacă îmi vor ajunge pe tărâmul celălalt. Să-i întreb pe ceilalţi cui îi las, să cred că moartea e în grădină, nici târzie, nici străină, s-o invit seara la cină, să văd că e de vârsta mea şi că aduce la chip, la mers şi la înfăţişare, cu mine. Să cred că moartea mea e chiar sora mea; sau poate chiar eu sunt, îndepărtată ca într-o oglindă prea clară, lustruită de aburul morţii. Să-mi bocesc trupul drept şi acum prea cuminte, mîinile prea albe, aşezate pe piept, pentru a auzi, doar ele, mîinile, bătăile imperceptibile ale inimii. Să-mi bocesc chipul sever, uşor încruntat şi galben ca după o boală, hainele cernite, pregătite de atâta vreme. Să-mi bocesc florile care mă înconjură: ghiocei, viorele, zambile, câteva garoafe şi câteva lalele. E încă primăvară, cu zile răzvrătite, calde, fierbinţi, de iulie, urmate de altele, de februarie sau de târziu de noiembrie. Să-mi bocesc ultimul drum; să plâng; să mă înconjur de alămuri; să vorbesc cu glas răguşit de dascăl şi cântat de preot (sau invers); să-mi bocesc oasele împietrite, atât de împietrite, încât scârţâie, neunse, ca spiţele dricului. Să-mi bocesc naşterea, tinereţea; să-mi bocesc chiar moartea. Să-mi plâng şi să-mi deplâng soarele, copacii pe lângă care trec, frunzele lor deschise ca pentru o mângâiere timidă şi tandră. Să bocesc; asta ar trebui să fac. Şi ce ar mai trebui să fac? Poate ar trebui să dorm, să dorm mereu, până când trupul meu şi sufletul meu se vor decide spre viaţă sau spre moarte. Nu ştiu ce boală am, dar bănuiesc. Încă n-au început durerile. După ce încep durerile, mai am de trăit două-trei luni. Nu mai mult. Totul a pornit de la o boabă de orez, albăstrie, pe care am descoperit-o, într-o dimineaţă, pe sânul stâng. Mă spălam şi degetele mâinii drepte au întâlnit-o. (Am sânii încă tari, ar trebui să roşesc pentru asta, dar, iată, nu roşesc, ci doar spun: se mai întâmplă). Am crezut că e o aluniţă crescută între timp şi pe care eu nu o observasem. Apoi am înţeles. Curios, nu m-a cuprins disperarea. Poate că era mai mult decât disperarea; poate că a fost un moment de nebunie. Mi-am zis, totuşi liniştită (şi încântată totodată): „Iată, am început să înmuguresc.” „Până acum eram geloasă pe arbori, că înmugureau. Acum nu mai sunt. Căci arborii dădeau rod; tot rod dădusem şi eu şi nu o dată. Dar arborii înmugureau şi eu nu. De acum voi înmuguri şi eu.” Numai că eu nu dădeam frunze şi flori. Din mugurele meu creştea un arbore. Mai întâi rădăcinile. Se hrăneau din sânul meu, aşa cum se hrăniseră din el, altădată, fiii mei. Apoi copacul a început să mă cucerească pe dinăuntru, cu fiecare mugure, frunză şi floare, prelungindu-şi tulpina, în jos, de-a lungul şirei spinării. „Când va da frunze, atunci voi muri.” Din nou, fără spaimă. „Poate că încetul cu încetul şi sângele meu va fi verde; atunci îmi voi spune: „Prinţesa de clorofilă”. Sună destul de frumos, nu?” Mă întrebam de ce îmi este frică. Sau poate nu sunt destul de curajoasă, ca să recunosc că îmi este frică? Am slăbit mult (mă suge copacul meu: are nevoie de apă, de trupul meu); cearcănele s-au prelungit mult peste pomeţii obrajilor. Faţa mi s-a pătat, de parcă aş fi din nou însărcinată. (Sau poate că abia acum sunt cu adevărat). Un copac de nervi, cu nervi mai subţiri decât firul pânzei de păianjen, s-a prăbuşit în mine ca într-o apă. (Sau a crescut tot fără veste în mine – ceea ce e acelaşi lucru). Din când în când, mă dor încheieturile. Nu mi s-au umflat, dar bănuiesc că în ele musteşte puroiul. Miros ciudat, a copac de pe alte meleaguri, a arbore de piper, de cuişoare sau de scorţişoară. Miros frumos şi îmi amintesc (deci mai am amintiri) de glasul bunicii, alb şi slab, spunând, cu îngândurare şi cochetărie, înainte de moarte: „Dacă m-aş spăla mai mult, aş mirosi a busuioc şi a trandafir”. Numai că rădăcinile au început să urce şi ele; s-au înfipt în inimă, în gât, în ochi şi în creieri. Încep o vorbă şi nu o pot duce până la capăt. Încep să uit cuvintele; mai întâi pe cele grele, apoi pe cele obişnuite. Ca să spun „casă” (dacă am uitat cumva cuvântul), trebuie să spun „locul unde mă odihnesc, trăiesc, mănânc şi aş vrea să mor”. Cel mai greu se uită verbele; poate pentru că se învaţă cel mai târziu. Rădăcinile din ochi îmi aruncă din când în când câte o plasă irizată în faţa privirii, de parcă aş privi printr-un cristal sau printr-un bob de rouă. Sau cheamă la masă gândăcei de aur sau de aramă; purici de argint; gâze din pulberi de platină. Uneori privirile mă dor, de parcă aş privi în zare un râu de oţet şi tăria lui ar ajunge până la mine. Şi sângele şi-a schimbat culoarea: e mai stins, ca un vin care s-a aşezat în sfârşit. De boala asta suferă tot mai mult oamenii în ultima vreme. Poate că oamenii sufereau (şi mureau) şi înainte de ea, dar oamenii nu descoperiseră încă boala, numele ei. Zâmbesc: e o boală nobilă – singura care are o zodie. Sau poate tocmai din cauza zodiilor să mă fi îmbolnăvit de ea? Boala asta e destul de ciudată, apare într-un loc, apoi se întinde peste tot, pentru ca, în cele din urmă, să se strângă în alt loc. Cel puţin aşa îmi închipui. Nu doare la început; când începe să doară, doare cumplit, de parcă boala nu a făcut altceva decât să strângă durerea tot timpul, pentru ca la sfârşit să-i dea drumul. Când începe să doară, e prea târziu. Nu m-a văzut nici un medic; ajung rar pe aici. Şi, chiar dacă ar fi ajuns vreunul până la mine, ce mi-ar fi putut spune mai mult? Nici buruieni de leac, nici medicamente nu sunt pentru boala asta. Când vor veni durerile cele mari, când voi şti cu siguranţă că nu mai e nimic de făcut, voi şti să îmi curm singură suferinţele. Am început să dorm mult, fără să mai aleg ziua de noapte. Dorm aproape continuu. Mă trezesc surâzând, apoi râd în hohote. Nu cred să fiu bolnavă de… boala aceea zodiacală. (Nu-i spun numele: e mai bine aşa; dacă i-aş spune numele, aş putea trezi cu adevărat boala). Cred că mai degrabă sufăr de o boală de nervi, că nu am nimic altceva, că voi sfârşi prin a-mi imagina pe rînd toate bolile posibile şi imposibile, iar cel care va citi aceste rânduri nu va mai şti ce să creadă, va crede la început că am, într-adevăr, una sau alta dintre boli, va crede că sunt, într-adevăr, bolnavă de nervi, mai târziu; dar nu va mai accepta această idee; la sfârşit, va crede că l-am minţit, acceptând cel mult faptul că, în fond, din laşitate, din neştiinţă, din capriciu, din durere sau mai ştiu eu din ce cauză, m-am minţit şi pe mine, fără să ştiu că mă mint. Aşadar o boală de nervi… numai că, dintr-o asemenea boală de nervi, nu moare nimeni; apoi, deşi sunt atâtea manifestări, bolile de nervi sunt doar câteva şi nu cred totuşi să am vreuna din ele. Şi totuşi am ceva. Îmi ascult trupul, mai ales noaptea, când e multă linişte. Scoate sunete ciudate, aşa cum le-ar scoate un cărăbuş, încercând să traverseze hârtia unui ziar uşor mototolit, alunecând mereu, mereu luând-o de la capăt. Pielea e aspră, calcaroasă, sună ca pielea unui şarpe trecând peste frunze uscate. Îmi aud lucrând stomacul liniştit, ca două pietre de moară; îmi aud ficatul şi rinichii, bolborosind, filtrând, gemând, dirijând lichide. Pînă şi sângele mi-l aud curgând; mai leneş acum, dar îl simt fugărit de ciocanul inimii; sângele e înspăimântat, nu de forţa inimii, cât mai ales de sunetele pe care le scoate şi atunci, asemeni unei mulţimi uriaşe urmărită pe ploaie de o cireadă înfuriată sau de bombe, fiecare globulă se rostogoleşte, părăsind uliţa principală, pentru a se refugia prin curţile şi casele vecine, ascunzându-se sub piele, printre alte celule, agăţându-se de nervi subţiri. Numai că, în clipa următoare, începe refluxul, refugiul şi totul se petrece invers: acum globulele (par picături de ploaie) se întorc mai leneşe, mai grele, dar triumfătoare, încărcate de trofee ca nişte luptători romani. Se unesc apoi în cohorte, în legiuni, până când găsesc din nou drumul cel neted şi drept. De acum pot ataca liniştite inima. Şi sângele are sunetul lui, seamănă cu o viitură, un amestec de linişte ciudată, urmată de o vibraţie ciudată, pentru ca apoi, odată cu un vuiet imens, să se producă revărsarea. Dar oare auzul acesta neobişnuit de fin, care îmi permitea să-mi ascult şi propria-mi transpiraţie, să fie un semn al unei boli? Dacă e aşa, înseamnă că e sănătos doar cel care are simţurile mediocre. Adorm din nou, nu ştiu pentru câtă vreme, şi, când mă trezesc, am pielea urzicată, acoperită de băşici, care mă ustură îngrozitor. Sunt goală şi mi se pare că am adormit lângă un foc imens, numai că mult prea aproape de el. Mă doare pântecele de parcă aş aştepta ciclul şi, curios, trezit parcă la viaţă, trupul meu cerşeşte dragoste. Să fie o ultimă trezire a simţurilor? Să fie o ultimă răbufnire a femeii din mine? Mă ridic din pat: sunt într-adevăr goală. Mă uit în oglindă. Cineva, un meşter artizan, mi-a tatuat sînii, braţele, coapsele, pântecele. Aproape că nu mai e un loc liber (alb) pe piele. Acum am o culoare ciudată, neagră-verzuie. Mă privesc cu curiozitate, aşa cum aş privi un mozaic sau o tapiserie. Sunt o grădină a plăcerilor. Sfârcurile sânilor sunt parcă ochii unui sfinx care ar hipnotiza pe oricine. Sau două broaşte ţestoase; sau două pietre de râu, acoperite de muşchi verzui-cenuşii. Sigur, nu două porumbiţe. Două pâini coapte, aşteptând mâinile grăbite ale drumeţului flămând, să le frângă. Aşadar: braţele închipuie spirale de iederă (sau poate şerpi). Cu cât privesc mai mult fantastica întrepătrundere de linii, cu atât înţeleg mai puţin. Sunt zeci de desene suprapuse şi, iată, pe laba piciorului drept, o semnătură sau un nume. Îl descifrez greu (privesc prin oglindă). Silabisesc, ca un copil care abia acum învaţă să citească: „Pă-u-ni-ţa”. Eu să fiu păuniţa? Desenul acela bizar, fantasticele răsuciri ale liniilor (numai pentru umbre, sunt sute de mii de linii) să reprezinte o păuniţă? Sau „păuniţa” e cea care m-a tatuat aşa; prietena şi vrăjmaşa mea? Sunt atât de fascinantă, încât ar geme şi bronzul din statui. Dar nici un bărbat nu s-ar atinge de mine, aşa cum nici un bărbat, oricât de beat ar fi el, nu s-ar lega de o statuie reprezentând o femeie goală… Mă mai uit la mine, cu indiferenţa cu care aş privi un covor scump sau blana vărgată a unui tigru. E, într-adevăr, o grădină a plăcerilor: femei goale, cerşind, implorând dragostea privitorului, trecătorului. Copaci fantastici, ceva între salcâm şi ananas şi fiare dispărute demult: inorogi, mecari, vilogi şi varesii. Ogari arcuindu-şi spinările, aşteptându-şi prada. Care pradă? Bărbaţii care nu mai vin şi care ar trebui să sosească, preschimbaţi în cerbi, în urşi, în lupi sau în mistreţi. Femeile sunt atât de neruşinate, încât, în aşteptare, privesc cu îngăduinţă (deşi cu coada ochiului), până şi câinii gata să se culce la picioarele lor. Dar, în spatele fiecărui desen, e un ochi aparent aşezat în neorânduială, în realitate distribuit savant, ţinând cont de fiecare rotunjime a corpului. Mi-e din ce în ce mai cald, am început să transpir şi abia acum ochii s-au trezit la viaţă, albaştri, verzi, fosforescenţi, ochi de păuni, vibrând, chemându-mă, chemând la dragoste. Mă reped în oglindă. Oglinda se sparge blând, într-un suspin, tăindu-mă la mâini. Sângele curge încet, dar continuu. Ridic braţele în sus: aş vrea să curgă cît mai mult sânge, să mă acopere toată, să mă răcorească. Nu ştiu când am ajuns în pat, când am adormit. Mă trezesc veselă. Se vede că am visat frumos, dar tocmai pentru că am visat atât de frumos, am uitat ce-am visat. Patul mi-e plin de sânge. Curios, trupul mi-e alb şi curat, uşor roz. Ca la un nou născut.

(va urma)

Lucian Strochi