De când se ştia, ţinea în mână o vărguţă. La început, pentru a îndemna oile, să nu se risipească. Nu ale lui, se înţelege, ale altora. E drept că mai şuiera scurt, a primejdie, cânta, vorbea răguşit sau subţire, suduia chiar, dar asta rar, doar atunci când vreo mioară se despărţea de turmă şi era gata-gata să se prăvale într-o râpă. În rest, se folosea doar de o nuieluşă, mai mult indicându-le drumul, decât să le atingă cu ea.

Se născuse parcă cu o vărguţă în mână. Auzise, din basme, de copii care se născuseră cu o carte în mână, sau cu un sceptru, sau chiar cu un ban de aur. Sau cu semne, cu luceferi pe umeri, cu soarele pe piept şi cu luna pe spate. Sau alte semne, alune, cireşe, fructe de pădure, zmeură, mure, furate de femeia însărcinată – se spune. Dar cine să fure stelele sau luna sau chiar soarele? Poate că nu sunt decât poveşti. Poate că cel născut cu o carte în mână avea să fie un mare învăţat, cel cu sceptru un mândru împărat, iar el, pentru că se născuse cu o vărguţă în mână… Aici se oprea cu gândul, pentru că nu ştia dacă e de bine sau de rău să te naşti cu o vărguţă în mână.

Oamenii îl iubeau pentru că era tăcut – ei spuneau că era cuminte, pentru că iubea animalele şi pentru că nu minţea niciodată, lucru atât de rar, mai ales la copiii de pripas, care nu se pot apăra şi se folosesc de minciună şi de poveste pentru a scăpa de vreo încurcătură.

Nu-şi cunoscuse părinţii, aflase de la o rudă îndepărtată că se stinseseră demult, când el avea doar vreo patru ani, pe rând, întâi tatăl, apoi mama, la doar câteva luni, dar el nu-i mai ţinea minte.

Crescuse printre oameni mari, aspri, dar drepţi, care nu prea cunoşteau mila, dar, e drept, oamenii erau aspri şi cu ei, nu numai cu el, aşa că tăcea şi înghiţea, nu se plângea niciodată, credea că lacrimile sunt de preţ, nu le poţi risipi prea uşor, cum o fac adesea femeile, bărbaţii plâng rar, o dată sau de două ori în viaţă şi numai atunci când îţi moare cineva prea drag; se lumina rar, doar la cântec de pasăre mică şi ascunsă sau când se jucau între ei puii de animale: nătângi, uşor de păcălit, se hârjoneau mereu, se mai loveau, mai luau câte-o scatoalcă de la mame, scânceau, dar uitau totul repede şi o luau de la început, cu joaca şi cu lupta.

Avea tot timpul cu el o crenguţă de alun, alunul nu e un copac prea mare, e mai mult un arbust, nu e supărăcios, îl lăsa să-i ia câte o creangă verde, cât mai dreaptă, pe care el o scrijelea, îndepărtând cu grijă coaja, până când dădea de carnea albă a lemnului. Căuta să fie cât mai dreaptă, dar a observat, după o vreme, că acea creangă se curba atunci când se întâlnea din întâmplare cu vreun pârâu, cu vreun izvor, când dădea de apă adică.

Apoi vremurile s-au schimbat, a venit războiul, oamenii parcă au dispărut, nu cu totul, dar erau tot mai puţini, turmele au dispărut şi ele şi el a trebuit să plece, să treacă munţii, să coboare nesfârşite dealuri şi câmpii întinse, fără sfârşit, de-l dureau ochii încercând să le găsească, dungă albastră sau neagră, capătul.

Aici oamenii erau altfel, de parcă era o altă ţară, mai scunzi, mai negricioşi, mai repezi la vorbă, tot timpul veseli, vorbeau atât de repede, încât i-a trebuit câtăva vreme să-i poată urmări şi înţelege. Aveau ochii negri sau căprui, foarte rar verzi, niciodată albaştri ca ai lui.

La câmpie apa are altă valoare ca la munte. Acolo, la munte, trebuie doar să găseşti izvorul, asta e o treabă de un ceas sau două, să pui un jgheab, dintr-un lemn uşor scobit, să sapi puţin la baza lui, a izvorului adică, ca să poţi lua apa şi cu găleata sau cu plosca şi ai destulă apă repede şi limpede, de stâncă, pentru tine, pentru alţi drumeţi, pentru animale. La câmpie e altfel, apa se ascunde în pământ, de parcă ar vrea să se ferească şi ea de arşiţa soarelui. Fântânile sunt rare, câte una sau două la un sat, cu cumpene, cu căldare, cu lanţ, foarte adânci. La vreme de secetă, fântânile seacă şi ele, nu dai decât de mâl, de lut galben, şi vitele şi oamenii abia se mai târăsc spre o altă fântână, mai adâncă.

Era la fel de tăcut, atâta doar că acum pe buze îi adia adesea un zâmbet subţire, ştia le ce ştia, cu nuieluşa de alun, găsea apa mai ceva ca pe un şarpe, oriunde s-ar fi ascuns.

Într-o seară, într-un sat, cu nume parcă predestinat, Vaidei, adică Vai de ei, în care adăstase câteva zile nici el nu ştia ce, un bătrân, cu barbă albă şi rară l-a luat departe şi i-a spus:

-Tu, fiule, ai un dar rar de la Dumnezeu. Eşti fiul apei, apa te recunoaşte şi ţi se arată întotdeauna. Ştim şi noi că alunul e iubitor de apă şi că nuieluşa se curbează spre acolo unde e apă. Numai că noi nu ştim unde să căutăm. E un dar rar, fiule, să nu-ţi baţi joc de el. Acum eşti prea crud, dar peste un an-doi să te faci fântânar. Oamenii îţi vor mulţumi pentru apă şi nu se vor tocmi cu tine. Şi tu vei fi fericit, pentru că ai suflet bun şi pentru că te bucuri când îi ajuţi pe alţii.

A rămas la Vaidei, pe lângă bătrân. Guri rele se găsesc peste tot, se zvonise chiar că bătrânul avusese în tinereţe o aventură, departe, în munţi, o ibovnică, avusese cu ea un fiu, iar fiul acela îl avusese pe acest băiat, aşa că moşul şi băiatul erau bunic şi nepot, altfel nu se poate atâta dragoste câtă era între ei.

Vremurile s-au schimbat din nou, războiul a trecut peste ei, lăsându-i pe unii fără vreo mână sau vreun picior, cu minţile rătăcite, bolnavi de piept, gălbejiţi, supţi, ca nişte umbre, pe alţii, mai puţini, neatingându-i.

Dar oamenii aveau nevoie de apă, de multă apă, pentru că Dumnezeu se supărase iarăşi pe oameni şi, de vreo doi ani, nu mai ploua, adică ploua, dar atât de puţin, încât într-un an ploua cât altădată într-o lună. Până şi sfinţii din biserici se scorojiseră, sufletele oamenilor la fel.

Acum a început cu adevărat să caute apa, îl rugau fierbinte oamenii, nu-l plăteau prea mult, că nu aveau de unde, erau săraci şi sărăceau mereu, găsea apa, aici trebuie să fie, nu spunea niciodată aici e, asta ar fi însemnat trufie şi trufia e unul dintre cele mai mari păcate omeneşti, şi mai spunea aici va fi fiind, şi oamenii se apucau, fără prea multă vorbă, să sape, săpau mult, uneori peste zece metri, până când dădeau de apă, oamenii erau sfârşiţi, de abia mai mişcau, totuşi, când săpau, se însufleţeau brusc, pentru că apa e viaţă şi ei vroiau să mai trăiască, ei şi copiii lor şi bătrânii şi animalele din bătătură.

Când trecea pe uliţă îl salutau toţi, mai întâi de recunoştinţă, apoi înclinându-şi capetele, el erau omul lui Dumnezeu şi fiul apei, nu dădea greş niciodată şi oamenii erau bucuroşi că el rămăsese la ei, nu plecase mai departe, spre alte sate sau oraşe îndepărtate.

Bătrânul muri pe neaşteptate, fără vreun motiv anume, se poate muri şi de bătrâneţe şi casa îi rămăsese lui, fără acte, dar nimeni nu se gândise sau nu îndrăznise să-l întrebe ce şi cum, nici el nu făcu un caz din situaţia asta, îl înmormântă pe bătrân după obiceiul locului şi chiar plânse după el, plânse pentru prima oară, stângaci, ca atunci când faci un lucru pentru prima oară.

De un lucru nu erau lămuriţi oamenii, dacă, într-adevăr, el era alesul lui Dumnezeu sau totul era o ştiinţă pe care o căpătase el, la munte, în copilărie, căci nu se gândeau la vreun vicleşug şi băiatul era prea blând să creadă ei că e vreun solomonar sau vreun duh rău pripăşit pe la ei.

Îi deranja pe oameni şi faptul că el era altfel decât ei, nu intra niciodată în vreo crâşmă, era prea scump la vorbă, abia dacă rostea câteva cuvinte într-o oră întreagă, e drept, întotdeauna cu miez – recunoşteau oamenii, nu vorbea cu nicio fată, aşa că o vreme crezuseră că el se crede mai ceva ca ei, era adică încrezut, e drept că era altfel decât ei, dar asta trebuia să o spună ei şi nu el, el nu spunea nimic şi până la urmă oamenii îl lăsaseră în pace, prea aveau nevoie de el, mai mult chiar decât de popă.

De la o vreme îi ţinea calea o fată, mlădie, cu ochi verzi, când adânci şi trişti, când batjocoritori sau veseli, cu părul de culoarea tutunului, adică nu era numai o culoare, ci culori învălmăşite, aşa cum vezi numai la frunza de tutun sau de nuc sau la frunza de arţar arsă de primele brume ale toamnei sau, în ştiuletele de porumb, mătasea: blond, roşcat şi chiar negru, cu dinţi albi şi strălucitori, cu care nu se sfia să spargă şi sâmburi. Îi ţinea calea sau aşa i se păru lui, nu ştia cum să facă, s-o evite, ar fi însemnat că o bagă în seamă; să o lase să se ţină după el, ce-ar fi spus oamenii; apoi se linişti, nu e vina mea, eu nu i-am spus nimic, ea se ţine după mine, oricine a văzut şi vede asta.

Adevărul e că s-a temut ca, iubind-o, să nu-şi piardă din har şi din putere, Dumnezeu nu e atât de darnic, încât să dea la doi oameni ceea ce dă unui singur om, apoi se linişti şi fata se adăposti în casa bătrânului, care acum era casa lui, mai întâi ziua, apoi şi noaptea.

Nici fata nu era din sat, abia când le spuse oamenilor că vrea să se însoare cu ea creştineşte, oamenii îşi dădură cu uimire seama că nici fata nu era din satul lor, nu era de a lor adică, dar nu mai ziseră nimic, adică îl însurară, cu popă şi naş, cu cântece şi cu tot obiceiul de pe la ei.

Fata era harnică şi ei se iubeau, nici fata nu era prea vorbăreaţă, semănau într-un fel, i-ai fi crezut chiar de aceeaşi mamă, dacă el n-ar fi avut ochii albaştri şi ea verzi şi fiecare altă formă a feţei, se iubeau mult, numai că el trebuia să străbată acum drumuri lungi, pentru că vestea despre darul şi harul lui se răspândise în satele de prin preajmă şi tot mai des ajungeau oamenii la el, rugându-l pentru o fântână, aşa că veneau călare sau cu căruţa şi el pleca, însoţindu-i şi ea rămânea tot mai mult cu ochii în zare, dar nu putea spune nimic, ştia despre aceste toate atunci când l-a luat.

El glumea cu ea, seara, noaptea când pe cer cad stelele coapte sau obosite, îi povestea un vis, darul ăsta al meu îl am de când m-a muşcat de mână un şarpe, era de sticlă, era de apă, aproape nu-l puteam zări, atâta doar că purta pe cap o coroniţă de aur, atunci poate că era regina sau regele şerpilor, poate, eu am crezut întâi că eşti un înger, că a pogorât printre noi un înger, nu sunt înger, dar nici diavol nu cred să fiu, l-am supărat totuşi pe Dumnezeu atunci când am vrut să-i răspund, nu ştiu dacă visam sau nu, Dumnezeu mi-a spus ceva şi eu am vrut să-i răspund, nu i-am răspuns, dar am frânt în mâini curcubeul, cine a mai auzit de curcubeu frânt, poate că Dumnezeu a uitat sau m-a iertat, n-am vrut să mă însor cu tine şi de asta, să nu suferi, dacă Dumnezeu mă va pedepsi vreodată, şi şarpele, ce e cu şarpele, te-a muşcat de mână, da, m-a muşcat de mână, dar se vede că nu am murit, ba chiar mi-a dat darul de a simţi apa, aşa cum numai fiarele o mai fac, nu şi oamenii.

De la o vreme nu se mai mulţumea numai să le spună oamenilor unde să sape o fântână, o săpa chiar el, la început era singur, dar şi fântânile erau mai la suprafaţă, la cel mult doi sau trei metri, apoi şi-a dat seama că are nevoie de oameni, nu atât la săpat, de săpat, săpa mai mult el, dar acum cineva venise cu un fel de sfredel, ca un plug care se rotea sau ca un şurub fără sfârşit şi oamenii trebuia să-l învârtă şi să stea pe el, dar fântânile erau acum mult mai adânci şi se plătea mult mai bine, găsea acum apa la zece sau chiar cincisprezece metri adâncime, dar apa era rece şi bună, curată, merita efortul şi banii.

Cunoscu un om ciudat, cu o meserie şi mai ciudată, un scafandru, oamenii îi spuseseră la început scufundar sau scufandru, de la scufă, probabil, sau de la scufundare, atunci când nu ştii un cuvânt, vrei să-l legi de un alt cuvânt pe care îl cunoşti ceva mai bine, se întrebase ce meserie mai era şi asta şi cine avea nevoie de un scafandru, dar apoi se dumirise, scafandrii interveneau ori de câte ori trebuia să vezi sau să găseşti ceva sub apă şi tot timpul găseşti ceva sub apă, din păcate cel mai adesea era vorba de oameni morţi la inundaţii, de copii care se înecau din prostia lor, de lucruri de preţ care, printr-o întâmplare, un accident sau cine mai ştie cum, se scufundaseră, scafandrul îi vorbise atunci de o beţie a adâncurilor, a apei adică, da, te poţi îmbăta şi cu apă, dar nu cu apă, ci din cauza presiunii şi a azotului, care era un gaz, pe care îl găseşti şi în aer şi pe care trebuia să-l înghită odată cu oxigenul, oxigenul pur era prea puternic, i-ar fi ars plămânii, e un gaz care nu arde, dar întreţine arderea, ce ciudată era alcătuită şi natura asta, apa, care e un lichid, e un amestec de două gaze, hidrogenul, un gaz care arde şi din oxigen, un gaz care întreţine arderea, şi atunci apa e un foc – gândise, într-un fel aşa şi era, cele două gaze, când se întâlnesc, pot chiar exploda, şi apa explodează, dacă temperatura este de peste o mie de grade, ca atunci când arunci câteva picături de apă pe o plită încinsă la roşu sau chiar la galben, da, atunci picăturile explodează, muşcă din fontă, lucrurile acestea îl atrăgeau, îl interesau, dar i se păreau şi prea complicate, scafandrul îi povestea despre faptul că nu poţi coborî brusc în apă sute de metri, trebuie să faci mereu pauze lungi, uneori de câte o oră, aşa şi la revenirea la suprafaţă, trebuia să te opreşti de mai multe ori, din această cauză scafandrul nu lucrează sub apă efectiv mai mult de o oră, o oră şi jumătate, mai bine e la noi, fântânarii, şi noi ne oprim, dar numai când ne odihnim, ezită să-i spună că şi el ameţeşte adesea, tot de o beţie sfântă e vorba, numai că el aude voci, glasurile pământului şi ale apei, fusese întrebat adesea cum simte apa, adică de unde ştie că în locul acela şi nu altundeva va fi apă şi el le spunea că îşi simte pieptul, plămânii adică, plini de sare, umezi şi grei şi i se face sete, o sete teribilă, ar bea toată apa pe care o găseşte şi atunci e sigur că acolo va fi apă, apa te trage şi te atrage, dar glasurile pământului se deosebeau de cele ale apei, erau mai puternice, poate mai nedesluşite, vocile erau grele, grave, cineva vorbea dintr-un butoi uriaş, se amestecau între ele, desluşea chiar cuvinte, unele în limbi aspre, cu cuvinte repezite, mai mult porunci sau strigăte de luptă, îndemnuri pentru cai şi pentru vite şi mai rar pentru oameni, se auzeau şi foşnet de frunze şi glas de pasăre şi urlet de lup, sau câte un ţipăt scurt, vaiet de buhă sau de cucuvaie, glasurile şi cuvintele pământului se învălmăşeau, trebuia să ai însă ureche bună, să le poţi desluşi şi, mai ales, recunoaşte, îi venea şi lui să cânte sau să spună ceva, dar tăcea, mai mult dintr-o superstiţie, poate şi dintr-o spaimă, auzise că, uneori, zăpezile se prăvale peste om de la un singur sunet, chiar de la o şoaptă, munţi întregi de zăpadă vin peste tine şi nu mai ai scăpare, aici nu e zăpadă, aici e doar pământ, de obicei lut galben, el ţine cel mai bine apa, pietrişul şi nisipul o filtrează, o limpezeşte, dar tot lutul e mai bun, pentru că nu lasă apa să fugă în jos, tot mai jos, spre rădăcinile pietrelor, acolo unde nu mai ajung rădăcinile arborilor, glasurile pământului erau mai aspre, mai dure, dar, într-un fel, mai bărbăteşti decât glasurile apei, mai ample, mai leneşe, mai răsfăţate, mai femeieşti, neprevăzute, şirete, răsucite mereu, păcălindu-te, le crezi aici, dar ele sunt departe, sau, dimpotrivă, le crezi foarte departe şi ele sunt chiar sub picior, ar fi vrut să-i spună toate astea scafandrului şi multe altele, dar renunţă, nu ştia prea bine de ce, în ultima vreme se simţea tot mai obosit, tot mai fără chef, dar punea asta pe seama muncii, muncise prea mult şi se odihnise prea puţin, lasă, va veni şi vremea odihnei, e timp pentru toate, şi pentru muncă şi pentru odihnă, îi plăcea acum mai mult să asculte decât să vorbească.

E drept că, atunci când auzea glasurile apei, dar asta se întâmpla mult mai rar, închidea ochii şi încerca să adune tot ce ştia de la un unchi, de la unchiul fetei adică, despre apă şi despre fântână, apa înseamnă viaţă, căci noi suntem fii apei, avem în noi mai multă apă decât orice altceva, cel mai mult se găseşte apă în creier şi în sânge, cel mai puţin în oase, apa înseamnă purificare, ne spălăm de murdăriile trupului şi ale sufletului, ne botezăm, dar asta e altceva, e un alt semn, o altă taină, apa înseamnă înţelepciune, pentru că este începutul şi sfârşitul creaţiei, apa vie ne dă viaţă, aşa cum ne dau viaţă focul, aerul şi pământul, apa moartă încheagă, lipeşte, dacă vrei să fii nemuritor, trebuie să ai cu tine apă vie şi apă moartă şi să nu fii singur şi prietenul tău să ştie să te ungă întâi cu apă moartă şi apoi cu apă vie, apa e tămăduitoare, se spun minuni despre oameni care aveau braţul retezat, pierdut într-o luptă, au muiat ciotul în apă şi braţul a crescut la loc, întreg şi parcă mai puternic, sau despre femeile sterpe care se îmbăiază în anumite ape şi rămân apoi însărcinată şi, pentru ca minunea să fie şi mai întreagă, rămân însărcinate cu gemeni, apa e sânge, lichid vital care hrăneşte trupul, dar şi sufletul, sămânţă divină, ce face să plesnească şi să rodească celelalte seminţe, lumină, lumină grea, uneori tulbure sau lăptoasă, apa e cuvânt, verb generator, apă e udă şi uscată, leagă şi dezleagă, apa e mama calului şi câte şi mai câte, el ascultând înfiorat glasul monoton, dar sigur al bărbatului, care vorbea de parcă ar fi citit dintr-o carte.

-Vezi, îi mai spunea unchiul, când sapi o fântână, să te gândeşti că sapi la rădăcina arborelui vieţii, şi nu uita că fântâna nu înseamnă nemurire, ci veşnică întinerire şi iarăşi întelepciune: până şi marele Odin a plătit, cu un ochi, dreptul de a bea din fântâna cunoaşterii şi nu uita că atunci când sapi o fântână, sapi de fapt două fântâni, una a uitării şi cealaltă a memoriei.

El asculta înfiorat glasul unchiului, glas monoton, adormitor, de poveste, de legendă şi de mit şi se mira şi nu se mira de câte înţelesuri încăpeau într-o fântână şi de cât de preţioasă se vădea a fi munca sa.

De la o vreme se sălbătici, vedea tot mai rar cerul şi oamenii, el cobora spre adâncuri cu un soi de scrânciob, pe care tot el şi-l gândise şi făcuse, trecea peste el un abur de spaimă şi de amărăciune, dacă ar fi ştiut mitul lui Icar şi al lui Dedal ar fi putut gândi că e pedepsit de zei, pentru că încalcă legile firii şi ale naturii, acela, adică Icar, se apropiase prea mult de soare, el se depărtează prea mult de el şi se apropie prea mult de buricul pământului, ce ciudate sunt toate, aflase că, dacă cobori în adâncurile pământului, e foarte cald, despre asta se plâng minerii şi atunci de ce e atât de frig în fântână, căci era frig în fântână, ca într-o peşteră, fusese de vreo câteva ori în peşteri, peşterile nu sunt decât fântâni răsturnate, cineva le săpase, poate uriaşii, poate alţi zei, poate chiar oamenii, când voiseră a se adăposti de fiarele pădurii, de soare, de frig sau de alţi oameni, peşterile aveau nume ciudate, peştera Bolii, peştera Muierii, poate că, cine le dăduse nume, se gândise el la ceva anume, de atunci se hotărâse să dea şi el un nume fântânii pe care tocmai o săpa, se tocmea cu omul, acceptând chiar să mai lase din preţ, dacă şi omul accepta să se numească fântâna aşa cum vroia el, poate că era o simplă toană, poate că nu.

Se simţea obosit, unii spuneau că îmbătrânise mult în ultimul timp, el glumea, eu nu sunt bătrân, eu sunt vechi şi celălalt dădea din cap semn că da, se poate şi asta.

Acum citea altfel pământul, pământul făcea ape, fiecare culoare, fiecare umbră îi spunea câte ceva, ştia ca nimeni altul cât mai avea de săpat, cât de dure sau moi erau rocile, straturile, când se va întâlni cu apa izbăvitoare, citea fără cuvinte, desluşea semnele, n-ar fi putut spune nimănui ce vede, ce aude, ce miroase, o, cum mirosea pământul, ameţitor adesea, ca pâinea abia scoasă din cuptor, ca trup de prunc amirosind a lapte, nu a sudoare, a trup de fecioară, miros amar precum muşeţelul sau mărarul, îi obliga pe oameni să zvârle în fântână ierburi de leac, multe frumos mirositoare, dar şi busuioc şi cimbru, bani de aur şi de argint, dar busuiocul e mai bun decât chiar argintul, apa va fi tot timpul proaspătă, de parcă ar fi mereu sfinţită, se punea şi var şi puţină piatră vânătă, oamenii clătinau din cap a mirare şi a nehotărâre, dar până la urmă făceau cum spunea el şi erau întotdeauna mulţumiţi de apa din fântâna lor, care avea cea mai bună apă de pe lume.

Începu să-şi uite nevasta, mai întâi trupul, apoi faţa, până la urmă şi căutătura aceea verde, otrăvită şi dulce, ea înmugurise, îi dăruise doi copii, un băiat şi o fată, dar asta se petrecuse cândva, aproape că îi uitase sărutările fierbinţi şi îmbrăţişările speriate, de sălbăticiune, de asta chiar îi părea rău, la început mai ajungea acasă la săptămână, sâmbăta, se întorcea înapoi de-abia lunea dis-de-dimineaţă şi o lua iarăşi de la căpăt, acum drumurile se lungiseră, deveneau tot mai întortochiate, mai împletite cu întâmplări şi amintiri, uneori mergea o zi întreagă până la locul unde trebuia săpată o nouă fântână, ajungea acum acasă la o lună, chiar două, câştiga tot mai mult, dar fântânile erau tot mai adânci şi el se subţia tot mai mult.

De la o vreme auzea tot mai clar glasurile oamenilor de pe drum, trecând pe lângă viitoarea fântână, vorbeau liberi, nepăsători, uneori povestindu-şi întâmplări cu tâlc, alteori bârfind pur şi simplu, femeile erau cele mai bârfite, pentru că erau bârfite şi de bărbaţi şi de femei, se auzea totul clar acolo, sub pământ, de parcă ar fi fost în trupul unei viori, asta nu mai ştia dacă o spusese el sau nevastă-sa într-un moment de tandreţe.

Şi tot de la o vreme începu să se întâlnească cu morţii, morţii nu erau doar schelete, aşa cum s-ar fi cuvenit să fie, ci uneori oamenii păreau nu morţi, ci doar adormiţi, crezu că sapă şi dă de sfinţi, până când îl lămuri un doctor, omul nu putrezeşte chiar atât de simplu, când trupul dă de mult calcar şi de sodă, se saponifică, adică se transformă într-un fel de săpun, dar seamănă cel mai mult cu omul viu, iar alteori, când solul e foarte uscat se întâmplă ca la turbă sau la cărbune, se lignifică, devine mumie, dar se spune că unii nu putrezesc şi că miros chiar frumos pentru că sunt plăcuţi lui Dumnezeu, poate că e aşa, eu nu sunt preot, eu sunt medic şi ştiu doar ceea ce ştie ştiinţa mea

Oricum, când s-a întâlnit cu mortul, primul mort neputrezit, a crezut că e vorba de o crimă, s-a strâns multă lume, a venit şi poliţia, apoi s-au lămurit toate, nu era nicio crimă, omul murise cu cel puţin o sută de ani în urmă, se miră de asta, cum de reuşea cineva să ştie atât de exact când anume murise cineva, şi iarăşi l-a lămurit doctorul, sunt multe semne pe care noi, doctorii le ştim, oricât s-ar părea de ciudat, chiar şi cu ajutorul muştelor ne putem da seama de momentul morţii cuiva, mai simplu e cu copacii – îşi spuse – , acolo poţi număra anii după cercuri, ba mai ştii şi cum a fost vremea în urmă cu câteva zeci de ani fără să mai citeşti ziare sau să umbli prin biblioteci.

Tulburat peste măsură a fost şi când a găsit trupul unei fete, înveşmântat într-o pânză albă şi care acum se strânsese aşa de tare pe trupul ei, încât fata părea o statuie, nu dezgropase niciodată o statuie, dar aşa trebuia să arate o statuie dezgropată, cu siguranţă fata fusese ucisă şi apoi îngropată pe furiş, în grabă, fără să fi fost plânsă de cineva, ucisă poate din gelozie, căci pentru ce ai ucide un trup tânăr şi frumos, o fată, atunci pentru prima dată a refuzat să mai sape fântâna acolo, a ales un alt loc, ceva mai departe, n-a cerut bani în plus, şi oamenii s-au făcut că îi înţeleg hotărârea sau poate chiar l-au înţeles atunci, deşi moarta nu era rudă cu el, nici măcar cunoştinţă, era doar o fată frumoasă şi care murise pe nedrept, ucisă de cine ştie ce nelegiuit, atunci ar fi vrut să aibă mirosul unui ogar, despre care se spune că e mai fin şi mai puternic de cinci sute de ori decât al omului sau chiar al unui elefant, care e mai fin şi mai puternic de cinci mii de ori decât al omului, să adulmece urma ucigaşului, să-l descopere şi să-l dea pe mâna judecătorilor, apoi zâmbi, subţire, doar pe jumătate împăcat, cine ştie câţi ani au trecut de atunci, poate că şi ucigaşul e mort de o sută de ani, tot e bine că trece timpul, pentru că aşa mor nu numai victimele, mor şi călăii şi ucigaşii.

Oamenii se mirau de cât de mult a slăbit în ultimul timp, el nu observase asta, nu se privea niciodată în oglindă, nu avea încredere în ea, dar observa că se strecoară tot mai uşor în fântână, odată visase că stătea pe malul unui râu şi îl înghiţise un şarpe uriaş, ştia că sunt şerpi mari în lume, mai ales şerpii de apă, nu şi pe la noi, aşa că, încă din vis îşi dădu seama că visează, sau poate că era altceva, nu citise mult, dar îşi amintea de 1001 de nopţi, de duhurile care încăpeau şi într-o sticlă după ce deveneau fum, poate că eu nu voi fi fum, ci apă, dacă va fi să mor cândva, aş vrea să fiu fântână cu apă lină, clară şi rece, s-o poată bea orice însetat, om sau vită, ştia că va fi venind şi vremea când va muri, nu de moarte bună, noi, fântânarii, nu ieşim niciodată la pensie, spunea cu mândrie, aproape cu inconştienţă asta, veni într-o zi şi surparea, ca un susur, ca o ploaie plină de bulgări mici de pământ, apoi ca un val, pământul, împotrivindu-i-se, ştia că nu avea cum să mai scape, chiar dacă oamenii i-ar fi sărit imediat în ajutor, între ei şi el, era pământul, duşmănos acum, nu-i părea rău că moare, îi părea rău doar că nu va mai vedea niciodată cerul albastru şi stelele.

Manole, Manole, meştere Manole, zidul rău mă frânge, sufletul îmi plânge, inima-mi tăcută-i lacrimă de sânge, Manole, Manole, meştere Manole, nume de fântână, ţine-mă de mână…

Dar, înainte de surpare sau poate puţin după aceea, a văzut cum femeia aruncă în fântână, cealaltă fântână, un inel de aur, se miră de gestul ei, apoi îşi aminti de acea lege, nescrisă, dar la fel de puternică, poate mai puternică decât cea scrisă, care ierta un bărbat condamnat la moartea prin spânzurătoare, prin înec sau prin descăpăţânare, dacă se căsătorea cu o femeie liberă care şi-l dorea să-l ia de bărbat, aşa se întâmplă şi cu el, se ştia în vis, dar tot se întreba cine şi de ce îl condamnase şi pe el, căci ştia că nu făcuse rău nimănui, dimpotrivă, el dăruia oamenilor apa şi ce rău putea fi acesta şi apoi el era deja căsătorit, adică femeia putea fi liberă, cum zice legea, dar el nu era liber, se ştia în vis, dar tot ar fi vrut să coboare în fântână, să-i aducă femeii inelul înapoi şi să-i spună, iată femeie, inelul tău, l-ai aruncat degeaba în fântână, tot nu m-ai putut salva, eu am nevastă şi copii, sunt din altă lege, ţine-ţi inelul înapoi, poate că mai ai nevoie vreodată de el, nu pentru tine, că n-ai să rămâi până la urmă femeie nemăritată, ci pentru alt suflet pe care să-l poţi salva, se gândi chiar, dar nu-i spuse asta, că femeia era puţin nebună sau de pe altă lume sau poate că avea un suflet nemaipomenit, pe mine nimeni şi nimic nu mă mai poate salva, am ştiut asta de la început, fiecare din noi trebuie să facă ceva pe lumea asta şi, pentru a avea acest drept, trebuie să şi plătească şi preţul meu e viaţa mea, sau moartea mea, pământul mă urăşte pentru că l-am supărat de atâtea ori căutând apa sau poate că mă iubeşte şi vrea să mă acopere cu o plapumă, numai că el nu ştie cât de grea e pătura, pământul e orb, surd şi mut, dar puternic, ce prinde, nu mai scapă, nu-l poţi cumpăra cu nimic, nici măcar cu un inel de aur sau poate că pământul mă pedepseşte pentru un gest inconştient pe care l-am făcut în copilărie, atunci când luam o bucată de pământ în vârful vărguţei şi apoi aruncam cocoloşul acela de pământ, încă ud, printr-o singură zvâcnitură a vărguţei, ca şi cum ai fi tras cu un arc sau mai degrabă cu o praştie, şi bucata aceea de pământ zbura prin aer, se zbicea în aer, pământul mă pedepseşte acum pentru asta, cine ştie, sau pentru că, tot copil, i-am zgâriat obrazul cu cuţitul, când aruncam în lut cuţitul, când jucam ţările şi când stăteam într-un picior, înfigeam cuţitul în pământ şi apoi ne împărţeam pământul ca şi cum ar fi fost al nostru în ţări, cu graniţe, graniţe care urmau lama cuţitului, pământul nu spunea atunci nimic, dar n-a uitat asta, pământul nu uită nimic niciodată, se ştia în vis şi credea că poate vorbi cu pământul şi poate că a şi vorbit, nu-şi aminteşte ce i-a spus el pământului, nici ce i-a spus lui pământul, dar, după asta, s-a destins, resemnat, ca o pasăre decapitată, adică nu-i mai era teamă de moarte şi poate că tocmai acesta e rostul visului, să ne facă să nu ne mai fie frică de moarte, să ne întoarcă în poveste, în propria noastră poveste, pe care tu o vezi desfăşurându-se, pe care o urmezi cu sfinţenie, singurul lucru ciudat în vis este că povestea se tot duce în viitor înaintea ta, ca şi cum te-ar călăuzi spre dincolo, nu mai e vorba de resemnare, ci de convingere, îţi urmezi liniştit propria poveste şi atunci femeia, inelul de aur, vărguţa şi chiar pământul nu mai au nicio importanţă sau nu ar trebui să aibă, se ştia în vis, ţinea în mână vărguţa cu care se născuse, abia acum îşi dădu seama că vărguţa l-a urmărit toată viaţa, de când se născuse şi până acum, când trebuia să moară, aceeaşi vărguţă, nuieluşă, crenguţă, poate că şi el nu era decât o crenguţă dintr-un arbore de aur, fusese un ales, asta trebuia el să înţeleagă, poate că lumea întreagă nu era decât un copac de aur şi el era o crenguţă din acel copac, altfel de ce s-ar fi născut cu o nuieluşă în mână, sinţea că îi vine să adoarmă, poate că avea să adoarmă şi să visese, un vis într-un alt vis, se simţea în vis şi nu mai avea putere să iasă din el sau poate că nici nu-şi mai dorea asta, un singur gând mai avu, mai exact o întrebare, dacă avusese, atunci când intrase în vis, un inel de aur pe inelarul mâinii stângi, asta nu putea să-şi mai amintească, oricât s-ar fi străduit.

Visă din nou, nu ştia dacă se afla în primul vis sau dacă nu cumva era în visul unui vis, că a plecat în lume, să-şi afle rosturile, să afle ceva despre el, ceva important, despre care nu ştia nimic înainte, plecase într-o călătorie sau la război, nu-şi mai aminti prea bine, ştia că avea să moară, adică avea să rămână acolo, pe meleaguri străine, adică să nu se mai întoarcă niciodată de unde plecase, nu-şi dădea seama ce vârstă avea, dacă era un adolescent plin de idealuri sau un tânăr ambiţios care crede că va supune lumea, un bărbat matur, capabil să ocolească primejdiile sau un bătrân înţelept, nu-şi dădea seama nici măcar dacă plecase singur sau însoţit de un prieten, de o fată frumoasă, de un cal năzdrăvan, de o pasăre blajină sau măiastră sau de o zgripţuroaică, nu ştia nici unde vroia să ajungă, pentru că nu ştia nici pe ce drum avea să meargă, nici cât va dura călătoria lui şi pentru ce făcea el drumul acela, îşi amintea, foarte vag, de faptul că plecase în căutarea luminii, care lumină, lumina divină, lumina sa, lumina altora, lumina pământului, a aerului, a apei, a focului şi pentru ce, şi, chiar dacă ar fi ajuns la lumină, ce să facă cu ea, s-o păstreze sau să o dăruiască celorlalţi, să se topească în lumină, să se lase învăluit în raze, ciudat cât de puţine lucruri ştim despre lumină, plecase în lume şi nu ştia dacă ceilalţi vor şti despre această plecare, dacă vor afla de moartea sa, de locul unde avea să moară şi ce aveau să facă, să-l plângă, să-l îngroape, după legile lor care i se păreau atât de ciudate, poate că nu îi vor găsi trupul, dar vor şti cât de înalt fusese şi atunci vor tăia un brad de înălţimea lui şi îl vor îngropa în locul lui, ca o compensaţie, un cenotaf, nu-şi mai amintea dacă trupului copacului avea să fie sau nu zăvorât într-un coşciug, învelit în giulgiu sau dacă avea să fie încredinţat pământului simplu, un trunchi de copac într-o groapă, aşa ar fi fost firesc, cât de ciudaţi sunt copacii, îşi mai aminti că unii dintre copaci lăstăresc după moarte şi atunci se cheamă că ei nu mor niciodată, ştia că asta se întâmplă cu alunul, cu liliacul, cu salcia, poate şi cu alţi copaci, puşi în pământ prind rădăcini şi putere, numai omul rămâne pulbere şi ţărână, ştia că avea să moară, nu putea împiedica asta, dar ar fi vrut să vadă şi dincolo de moarte, adică oamenii, dacă îl vor îngropa după legea lor, să-i lase deschise în coşciug acele triunghiuri pe care tot ei le numesc ferestrele sufletului şi aşa moartea va fi mai uşoară, pentru că nu va fi propriu-zis o moarte, ci doar un somn, prelung, prea lung şi nu neapărat greu, un somn care va veni cu un vis, alt vis, al treilea sau poate acelaşi vis, dar mai adânc, căci va fi un vis într-un vis într-un vis şi, în acel vis, el urma să fie un bătrân cu barba albă, apărut pe neaşteptate, într-o seară, într-un sat, cu nume parcă predestinat, Vaidei, adică Vai de ei, un bătrân, cu barbă albă şi rară care l-a luat departe, ferit de alţi ochi şi alte urechi şi i-a spus:

-Tu, fiule, ai un dar rar de la Dumnezeu. Eşti fiul apei, apa te recunoaşte şi ţi se arată întotdeauna. Ştim şi noi că alunul e iubitor de apă şi că nuieluşa se curbează spre acolo unde e apă. Numai că noi nu ştim unde să căutăm. E un dar rar, fiule, să nu-ţi baţi joc de el. Acum eşti prea crud, dar peste un an-doi să te faci fântânar. Oamenii îţi vor mulţumi pentru apă şi nu se vor tocmi cu tine. Şi tu vei fi fericit, pentru că ai suflet bun şi pentru că te bucuri când îi ajuţi pe alţii.

El era bătrânul, dar şi tânărul, se ştia în vis şi visul se depăna uşor, aşa că el a rămas la Vaidei, pe lângă bătrân. Guri rele se găsesc peste tot, se zvonise chiar că bătrânul avusese în tinereţe o aventură, departe, în munţi, o ibovnică, avusese cu ea un fiu, iar fiul acela îl avusese pe băiat, aşa că moşul şi băiatul erau bunic şi nepot, altfel nu se poate să fie atâta dragoste câtă era între ei.

El era atât nepotul, cât şi bunicul, cum asta, nu se poate, ba se poate, în vis se poate orice, era un bătrân cu barba albă şi rară care le spunea poveşti nepoţilor, adică copiilor, pe prispă, poveşti ciudate, ce nu semănau cu cele pe care ei, copiii, le ştiau deja.

Bătrînul le povestea despre oglinzi, despre răsfrângeri, despre fântâni şi despre fântânari, povestea simplu, firesc, fără vreun efort, fără să se încurce vreodată, ca şi cum ar fi citit dintr-o carte deschisă, dar pe care o vedea numai el sau ca şi cum şi-ar fi povestit chiar viaţa sa, trecută, prezentă şi viitoare, copiii îl ascultau vrăjiţi, nu s-ar mai fi dus de pe prispă, cu toate chemările şi ameninţările mamelor, uşor înspăimântate de vraja bătrânului, care-i ţinea pe lângă el, în vreme ce ele nu puteau să-i facă să stea o clipă pe lângă ele, scăpându-i afară la joacă sau, ca acum, pe prispa bătrânului.

Se temeau de el, credeau că e nebun, căci cine stă să spună tot timpul poveşti, fără să ostenească, fără să se supere, fără să aibă nici cel mai mic câştig din asta, se temeau de el, dar, într-un târziu, s-au potolit şi ele, l-au acceptat, bine că acum copiii sunt feriţi de alte tentaţii, nu se mai lovesc, stau cuminţi şi ascultă poveşti şi ce rău poate fi în asta, bătrânul îşi povestea viaţa, era când el, când nepotul său, parcă purta mai multe măşti, se juca cu timpul, nu-l supăra nimeni, nu trebuie nici el să supere timpul, dar se juca cu el şi cu vârstele lui, era când un copil de vârsta lor, când tânăr, când bărbat în toată firea, când bătrânul de acum care le povestea poveşti despre fântâni şi fântânari, despre tărâmul celălalt, despre palate pline de oglinzi, despre ape nemaivăzute, dulci ca fierea, amare ca mierea, sărate ocnă şi bocnă, mirosind a trandafir, a iasomie, a crin şi a busuioc, sau a miasme venite parcă din iad, putrede, pline de leşie, stătute ca un ochi de iad, mai limpezi ca aerul şi mai întunecate ca smoala, ape cântând, plângând, murmurând, blestemând, ape de mătase, dar şi de sticlă pisată, despre fântâni fără fund, care ieşeau pe partea cealaltă a lumilor, pline de lumină, aşa cum ai ieşi dintr-un tunel, când ieşirea tunelului ţi se pare mult mai luminoasă decât intrarea, pentru că vii de la întuneric şi ochii tăi se îmbată acum cu prea multă lumină.

Le povestea despre florile care se găsesc sub pământ, cristale verzi, violete, roşii, albastre sau negre, le şi arătă câteva, ca să fie mai lesne crezut, acesta e cuarţul, iar aici iată ametistul, fluorina, realgarul, galena, blenda, pirita – ce seamănă aşa de mult cu aurul, că-ţi poţi pierde minţile într-o zi, florile pământului, cele de sub pământ sunt foarte frumoase, nu seamănă una cu cealaltă, cum se întâmplă cu florile ce cresc pe pământ şi apoi ele nu se ofilesc niciodată, deşi şi ele iubesc şi se vor iubite, plâng şi se bucură şi, în plus, vindecă suferinţele oamenilor, dar despre asta se ştie foarte puţin, bătrânul era desigur nebun, când spunea toate astea, dar femeile nu se mai temeau de el, ba, uneori, când isprăveau mai devreme treburile casei, după chindie, veneau şi ele sfioase, să asculte poveştile bătrânului, neobişnuite de frumoase şi atât de adevărate, încât până şi mâinile lor obosite, umflate de muncă şi prea aspre pentru o femeie frumoasă păreau să viseze şi chiar să cânte şi să încânte.

Iar atunci când moşneagul povestea despre fântânari, despre acei bărbaţi frumoşi şi curajoşi care se luptă cu pământul şi cu apa pentru binele lor, al oamenilor adică, cădeau pe gânduri, zâmbind, visând cum ar fi să se fi iubit cu un fântânar o noapte, toate nopţile, toate nopţile şi zilele, numai că ar fi fost păcat, nu s-ar mai fi săpat alte fântâni, iar cele vechi şi-ar fi pierdut puterea şi oamenii ar fi scos, în loc de apă proapătă, doar mâl, care nu vindecă pe nimeni şi nu ţine de sete.

Timpul se curbase, nu se mai măsura în nopţi şi în zile, aşa că nu putea spune cât timp trecuse până la următorul vis, acum timpul se măsura în vise, ştia că pământul se surpase, ştiuse asta dinainte, aşa că se grăbise să se preschimbe în pasăre, într-un porumbel, ciudat era faptul că fântâna pe care tocmai o săpa avea cumpănă, şi porumbelul se aşeză pe acea cumpănă, de ce tocmai în porumbel şi tot el îşi răspunse, scotocind prin toate cotloanele memoriei, pentru că eu sunt acum fratele întru suferinţă al sfântului Policarp şi sufletul meu s-a preschimbat în porumbel, după ce sufletul mi-a părăsit trupul, sau pentru că trebuia să ajung la lumină şi în lumină sufletul omului se preschimbă în porumbel, sau poate pentru că se împăcase cu soarta, cu sine şi porumbelului este, se ştie, un simbol al păcii, al armoniei, al speranţei, al fericirii regăsite, al omului nepieritor, al inimii.

Sau poate că era acel porumbel ce bea dintr-un vas ce simbolizează izvorul memoriei.

Sau şi mai adevărat, urmând ritmul fundamental al anotimpurilor, porumbelul se prefăcea în uliu, după ce fusese uliu înainte de a fi porumbel, dar despre asta nu-şi mai amintea prea bine.

Era, aşadar, şi uliu, sau mai degrabă vultur, plutind maiestuos, netulburat în înaltul cerurilor, nejinduind după păsările târâtoare – cum ar fi zis el găinilor sau altor păsări de curte.

Era în al patrulea vis şi tot pasăre, cocoş de această dată şi tot pe cumpăna fântânii.

Speria noaptea sau o spărgea în bucăţi, cucurigu şi zorile se înfiorau şi negurile se buluceau după dealuri sau după orizont, lăsând loc luminii, cocoş sau păsăre de foc, căci ce altceva erau cresta şi coada cocoşului decât limbi de foc şi zările ardeau şi ziua se înălţa puternică.

Speria şi ziua, chemând amurgul şi apoi noaptea, e drept că acum nu mai stătea pe cumpăna fântânii, ci într-un copac din apropiere, cu frunze rare, poate salcâm, nu se vedea prea bine din cauza întunericului, doar ochii, strălucitori ca ai pisicilor sau ai diavolului, dar el era tot pasăre, bufniţă, simbol al înţelepciunii, dar şi al ploii, i se păruse teribilă acea legendă a puilor de bufniţă care învaţă să zboare abia după ce scot ochii părinţilor, era răstingnit între acţiune şi meditaţie, cocoş şi bufniţă, lumină şi întuneric, strigăt şi tăcere, era o pasăre sfâşiată, din măruntaiele căreia ţâşneau spre lumină şi spre întuneric porumbelul şi vulturul, cocoşul şi bufniţa, trupul se desprindea de trup, după ce se despărţise de suflet şi visul de vis, după ce se despărţise de alt vis în vis.

îşi dădu seamă în curând că nu mai avea puterea să zboare, se sprijinea doar în pământ cu mâinile, cu picioarele, cu degetele, cu unghiile, se sprijinea şi se strecura în pământ, aşa cum viţa se agaţă de aer şi de arac, prindea rădăcini, era salcâm, aţos şi puternic, pe care nu-l doboară nici pământul, nici apa, nici focul şi nici vijeliile şi care creşte oriunde şi de oriunde şi pentru asta plăteşte cu frunze verzi de forma monedelor, copac sfânt din care se făcuse chivotul legii şi creanga de aur despre care se spune că, atingând-o, îţi dă viaţă veşnică, numai bucurii şi sănătate, viaţă veşnică, la fel ca cea a salcâmului.

Îl încercă regretul de a fi coroana însângerată de spini a lui Isus, dar ce vină avea el, plânse ce plânse cu lacrimi de lapte şi lacrimi de sânge, aşa cum sunt florile de salcâm şi se gândi că nu va putrezi niciodată, aşa cum nu putrezeşte nici lemnul de salcâm şi adormi câtva timp, poate clipe, poate ore, nu avea să afle asta niciodată.

Visă apoi alb, nu ştia dacă nu cumva se făcuse iarnă, zăpada se aşternuse peste tot, aducea cu ea uitarea, acoperea lucrurile, le ascundea, sau poate că era o ceaţă deasă, cum mai văzuse uneori, adunându-se în văi, dealurile părând insule, iar ceaţa o mare lăptoasă sau dacă nu cumva ochiul său nu obosise sau se acoperise de albeaţă, de parcă ar fi fost rănit sau atins de cataractă, era în al cincilea vis, un vis într-un vis într-un vis într-un vis într-un vis, aşa, ca un ecou, ca şi cum ar fi fost un singur vis între oglinzi paralele, se gândi la câte lucruri aflase, umblând prin lume şi îi veni în minte povaţa tatălui, fiule, dacă vrei să fii cu adevărat fericit, gândeşte-te că cel din faţa ta e la fel de inteligent sau poate mai inteligent decât tine, aşa că ascultă-l, înţelept nu e cel care vorbeşte, ci acela care ascultă, care ştie să asculte, aşa că asta făcu, împrumutase ceva din tăcerea pământului şi a apei şi observă de la un timp că vorba şi rostirea i se mlădiază, că ştie multe lucruri pe care nu le citise şi nici nu le învăţase la şcoală, dar pe care le auzise de la oameni, ştia că dacă visezi cenuşiu e semn bun, adică eşti sănătos, iar dacă visezi roşu sau portocaliu e semn că te-ai îmbolnăvit, numai nebunii visează portocaliu, acum el visa alb şi nu ştia ce înseamnă asta, dacă e de bine sau de rău, nu-i era nici cald, dar nici frig, era multă lumină, dar mată şi i se făcu din nou somn, dacă ar fi adormit, ar fi dormit câteva generaţii, cel puţin aşa credea şi simţea, ar fi vrut să nu fie singur, simţea nevoia să schimbe câteva vorbe cu cineva, lucruri banale, bună, ce mai faci, de când nu ne-am mai văzut, cum te simţi, cum stai cu sănătatea, ai copii, ai nepoţi, ai ieşit la pensie, ce te doare, îţi mai aduci aminte de cutare, dar de cutare, vorbe simple, pe care aproape că nu le gândeşti, dar care îţi arată că nu eşti chiar singur, nu-i era deloc frică, deşi ştia că va muri în curând, nimeni nu a scăpat vreodată de îmbrăţişarea pământului, de apă şi de foc mai scapi, de pământ niciodată, se gândi că ar putea să scape totuşi, dacă s-ar preschimba într-o cârtiţă sau într-o râmă, poate că ar putea asta, dar nu era deloc sigur că ar putea redeveni om, fusese pasăre şi copac, dar acum nu-şi dorea să fie cârtiţă sau râmă.

Ştia că mai avea dreptul la vise, va mai fi visând că este alt animal, o fiinţă, un suflet, dar timpul se curbase din nou şi de data asta îl înghiţi, căci timpul nu mai era decât gura unui câine uriaş, atât de mare, încât nici visul său nu putu să-l mai cuprindă.

Oamenii aflară de surpare, ar fi vrut să-l salveze, ştiau însă că nimeni nu scapă, dar măcar trupul să i-l găsească, pentru ca să-l îngroape din nou, dar de data asta creştineşte, aşa că săpară alţii aceeaşi fântână, deşi atunci când se întâmpla o surpare, oamenii alegeau alt loc pentru fântână, dar acum nu, oamenii se simţeau vinovaţi şi datori, aşa că săpară în continuare, zile şi nopţi, cu îndârjire, nimeni n-ar fi putut spune cât timp anume, până când dădură de apă.

Nu-l găsiră însă, ca şi cum apa l-ar fi supt, ca şi cum el s-ar fi subţiat atât de mult, încât a devenit o cută a pământului, cineva spusese, poate că el nici nu mai era, atunci când s-a produs surparea, se întâmplase ceva, poate că plecase pe neaşteptate, lăsând totul baltă, ceva îl făcuse să se răzgândească, aşa credeau şi şopteau între ei unii, în vreme ce alţii spuneau nu, el nu ar fi abandonat niciodată o lucrare începută, trebuia să fie acolo, poate că se abătuse de la axul drept, intrând prea mult într-un mal şi tocmai din această cauză se prăbuşise şi malul, o explicaţie logică trebuia să existe, un om îngropat nu poate să dispară aşa, pur şi simplu, fără să lase vreo urmă, dăduseră de apă, dar oamenii nu se hotărau dacă să bea apă din acea fântână sau nu, dacă el era totuşi în apă sau ascuns în mal, adică să fie hoit, dar nimeni nu îndrăznea să spună cu voce tare acest gând, cum să bei apă dintr-o fântână, ştiind bine că în ea se află un hoit şi după o pisică moartă fântâna se curăţă şi se sfinţeşte, darămite după un om, aşa că îl căutară cu îndârjire, încă o săptămână în apă şi în pământ şi nu îl găsiră.

Aşa că până la urmă se resemnară, socotind că există şi lucruri peste firea omenească, pe care nu le poţi desluşi sau pricepe şi chiar e bine să nu le ştii şi să nu le pricepi, căci atunci temeliile şi temeiurile lumii s-ar surpa prea lesne şi nimeni nu s-ar mai încrede în nimic, nici măcar în propria minte sau judecată, poate că într-adevăr scăpase, scăpase şi plecase, se mai întâmplase ca oameni despre care se credea că au murit să se întoarcă acasă într-o bună zi, după ce fuseseră plânşi şi îngropaţi şi pomeniţi în pomelnice la morţi, de aceea poate, la vreme de război, se vorbeşte de morţi, răniţi şi dispăruţi, dispăruse pur şi simplu şi fu aproape uitat, până când o femeie scoase cu căldarea un şarpe lung şi negru, de apă, pe care îl văzuse bine, dar pe care îl scăpase înapoi în fântână, de spaimă, căci ce femeie nu se teme de şarpe, femeia nu spusese mai multe la început, apoi se obişnuise, îi veneau în faţa ochilor noi şi noi amănunte, cât de lung era, ce culoare avea, cum o privea, cum îşi agita limba despicată, cum îi erau solzii.

Povestise toate astea de atâtea ori, încât, de la un timp, simţi nevoia să mai înflorească lucrurile, să spună că şarpele avea o coroană mică pe cap, o coroniţă, aşa ca un degetar, de aur şi bătută în diamante, că şarpele i-ar fi spus ceva, dar că ea, de spaimă, a uitat ce i-a spus şarpele, că ea n-a scăpat găleata înapoi în apă, şi şarpele ar fi coborât singur în fântână, era atât de mare, încât întrecea de două ori lărgimea fântânii, aşa că se sprijinise în ea când coborâse, aşa, ca un sfredel, ca un şurub, ca o spirală, femeia nu vorbea chiar aşa, dar asta înţeleseseră oamenii, oamenii începuseră însă s-o ia în râs, chiar şi copiii îşi dădeau coate şi o întrebau, şi era gros şarpele şi ea le răspundea senină, gros, cum nu, mai gros decât mâna mea.

Într-un târziu lăsă să se înţeleagă că şarpele era chiar el, fântânarul, că nu-l văzuse prea bine pentru că semăna când cu un şarpe, când cu un curcubeu, bineînţeles că nimeni nu o mai crezu şi oamenii şi copiii îşi îndreptară atenţia spre alte lucruri, mai adevărate.

Apoi, în decembrie, s-au petrecut câteva fapte care i-au pus serios pe gânduri pe oameni.

Mai întâi a venit un ger cumplit, aşa încât copacii păreau de sticlă, iar respiraţia îţi îngheţa pe buze, şi s-au văzut în depărtare perdele luminoase jucând ca trupul unui balaur uriaş, culorile erau uimitoare, fosforescente, astrale, era un amestec de roşu, de galben, de verde de o intensitate maximă, cerul ardea, pompierii din mai multe judeţe au intrat în alertă, credeau că arde undeva, unde anume nu ştia nimeni, unii, foarte puţini, au spus că e vorba de o auroră boreală, dar că totuşi era un miracol că aurora coborâse până la o asemenea latitudine, alţii, mai mulţi, au spus că e semn ceresc, dacă nu chiar apocalipsa, oricum Dumnezeu îi avertiza, dacă nu chiar îi pedepsea pe oameni, oamenii se temeau, vorbeau chiar pe câmp în şoaptă, să nu-i audă cineva, nu se întâmplă totuşi nimic, doar gerul ţinu mult, vreme de peste două săptămâni, era atât de frig, încât nimeni nu mai avea curajul să mai iasă afară, nici oameni şi nici fiare, atunci au murit, se spune, de frig, până şi porcii în coteţe, multe vaci şi cai, ca să nu mai vorbim de orătănii, de câini şi de pisici, îngheţaseră şi fântânile şi te priveau acum duşmănos cu ochi de sticlă, străin.

Şi tot atunci se spune s-a întins ca un arc curcubeul asupra fântânii şi iarăşi au spus oamenii că e o minune lăsată de la Dumnezeu, că a fost un om bun şi iată că Domnul însuşi îl socoteşte sfânt şi oamenii s-au căit că au trecut prea uşor peste toate şi, iarăşi ciudat, deşi trăise atâta timp printre ei, abia şi-l puteau aminti.

Şi curcubeul a mai apărut de câteva ori deasupra fântânii şi oamenii au spus că e sufletul lui care nu-şi găseşte liniştea, pentru că n-a fost îngropat creştineşte, aşa că oamenii l-au căutat iarăşi, un an întreg, atât în fântână, cât şi în jurul ei, ba chiar au săpat pământul de jur împrejur, de apăreau peste tot muşuroaie ca de cârtiţe, dar tot nu l-au aflat.

Soţia şi copiii au plecat fără veste din sat, într-o noapte şi oamenii s-au întrebat de ce au plecat aşa şi tot ei şi-au răspuns că nu mai putuse suporta atâta durere, nelinişte şi nesiguranţă şi s-a dus în satul ei, din care venise, să-şi plângă în linişte soţul sau poate să se gândească la o altă viaţă a ei, era încă tânără şi avea tot dreptul să-şi mai trăiască o viaţă a ei, cu un alt om, de data asta obişnuit, dar liniştit, harnic şi care să stea pe lângă casa şi familia lui.

Şi din nou a apărut femeia cu şarpele, numai că acum spunea o altă poveste, tot cu şarpele, numai că acum povestea că şarpele o muşcase de mână, nu-l văzuse când a vrut să ia apă din găleată şi atunci şarpele a muşcat-o şi ea s-a simţit rău o vreme şi crede că atunci a rămas însărcinată, dar oamenii râdeau de ea, cine a mai auzit una ca asta, ca o femeie să rămână însărcinată cu un şarpe, dar femeia le-a arătat un copil, ăsta e copilul lui şi degeaba râdeţi, că e a lui şi s-a născut şi el cu o vărguţă în mână. A leşinat când a fost muşcată de mână, şi poate că atunci s-au petrecut toate, el s-a preschimbat în om, a simţit că moare sau poate că ştia că se va despărţi de oameni, femeia spunea toate asta şi privea undeva în gol, unii spuneau că e pe jumătate sau poate chiar pe de-a-ntregul nebună, alţii înclinau însă s-o creadă, mai ales că nu cerea nimic de la nimeni, nici măcar compasiune, alţii râdeau în continuare, s-a întins la ce nu era al ei şi, ca să scape de gura lumii, a spus că a făcut copilul cu un şarpe sau, mă rog, cu un bărbat preschimbat în şarpe, dar cine s-o creadă, oricât de frumos ar povesti.

Adevărul era că băiatul, căci era băiat, nu se deosebea de ceilalţi copii, dar tot adevărat era şi că ţinea tot timpul o vărguţă în mână şi iarăşi oamenii se împărţeau în două, are dreptate femeia, ce, nu se poate, nu avea nicio vină că s-a împreunat cu şarpele, pentru că, de fapt, şarpele era bărbat şi apoi ea leşinase, adică îşi pierduse cunoştinţa şi atunci când rămâi însărcinată trebuie să fie un moment când chiar îţi pierzi, de bucurie, din dragoste, de prea multă dragoste, cunoştinţa şi se vedea de la o poştă că băiatul era al ei, e o mincinoasă – strigau alţii, ar trebui să o alungăm din sat, pe lângă că a păcătuit ne mai şi minte, e o femeie periculoasă şi nicio femeie cinstită nu mai poate fi sigură de bărbatul ei, e o farmazoancă, o vrăjitoare, cineva a văzut-o pe fereastră cum se preschimba în fată tânără şi frumoasă, aşa cred că l-a cucerit şi ameţit pe bărbatul care a lăsat-o grea.

A plecat şi femeia din sat şi atunci oamenii şi-au dat seama că le lipsea ceva, că le plăceau poveştile, că de fapt fântânarul nu le dăruise doar apă, ci şi poveşti şi că de sete mai poţi răbda, dar fără poveşti eşti ca un mort printre vii, fără amintiri, fără trecut şi fără prieteni.

Am fost şi eu la fântâna fără cumpănă şi lanţ, dar cu curcubeu şi le-am auzit pe toate pe care vi le-am povestit acum, aşa cum le-am auzit.

Nu ştiu ce să cred despre multe dintre fapte.

Un lucru e însă sigur: apa din fântână e limpede, rece şi foarte bună de băut.

Lucian Strochi