Fratele apare  în parabola fiul risipitor, dar este interesant aici că între fiu şi mamă se stabileşte un raport esenţial, biunivoc, de inerenţă: „A venit  la ea fiul/risipitor și i-a zis:/eu sunt Fiul Risipit,/Mamă/nu-ți întoarce fața de la mine -/știu /că ochii te dor,/și mâinile,/dar inima ta/e mai aproape de mine/ca de oricare fiu al tău -/binevoiește, Mamă/și iartă /ca n-am pus pază gurii mele/și acum/„vox  clamat in deserto…”//A venit la Ea fiul risipitor/și Ea a spus:/iartă-mă, Fiule,/întoarce-ți fața către mine -/ochii te dor/și tot trupul,/dar inima mea/sălășluiește în tine /ca în oricare fiu al meu!//binevoiește, dar/și nu te risipi/decât în fiecare oglindă/a mea/ca într-o cămară daurită… PARABOLĂ (OGLINDIREA FIULUI)

Dar mama nu poate fi mamă fără copilul ei. Versurile sunt în acest caz cutremurătoare, unind dragostea, hotărârea şi miracolul: „Tu vei veni într-o seară de vară,/o dată cu stelele, o dată cu luna,/cu lacrimi în glas, mama și buna/vor porunci dimineții s-apară!//Din leagănul nopții, tatăl tău, lin,/te va desprinde ca pe un fluture,/rouă să-ți dea din izvor cristalin,/zorile-n părul tău să le scuture//Te iubim de pe-acum și ni-i grea așteptarea,/vrem să fii chipul sfânt al luminii;/știm că atunci curcubeu va fi  zarea/și-n alb se vor înveșmânta crinii.” TU VEI VENI 

A doua mare temă a volumului este cuvântul. De fapt, cuvântul este tema preferată a poeţilor elitişti, intelectuali, pentru că ei înţeleg mai bine decât ceilalţi forţa cuvântului, valoarea lui ontologică şi gnoseologică, capacitatea de a metamorfoza natura şi iubirea, de a învinge, prin rostire sau scriere, chiar timpul.

Cuvântul se poate afla la capătul de început al genezei: „Poate-ntr-o zi/vom renaște în zborul de pasăre/ca-ntr-o sămânță, ca într-un vis al Cuvântului,/amintindu-ne unica, adevărata noastra geneză…” AMINTIREA GENEZEI

Cuvântul poate deveni scriere şi atunci se eternizează: „Tu, conștiință rănită a zicerii, /numai pe mine mă ai -/clipa adevărului/desprinsă din mine,/cu toate simțurile deschise/ca alveolele secate de râuri,/clipa adevărului/va cădea peste tine îngrozitor/de lucid/și de neașteptat/cu toate gurile însetate ale dorinței;//clipa aceea neașteptat va cădea/prin verbul meu, candid și exact,/ca un cuțit al ghilotinei… PRIN VERBUL MEU

Cuvântul are un rost oracular, de descântec: „Ochiul său de piatră verde/clătinându-și apa-n două/când privit intens nu-și  pierde/zborul flăcării de rouă//întuneric sfânt de rugă/cercănat de visul humii –/joc de iele pe irugă/iezii în lumină du-mi-i!” LA UMBRA DUHULUI DE FLOARE; „Cerc rotitor,/aproape, mai aproape,-/vânt ce se-ncuibă-n sine ca mireasma /verzuie, a adâncului din ape…//Cerc rotitor,/departe, mai departe,-/lunecătorul mers, horă de chipuri/purtându-și viața-n sâmburi ca pe-o moarte.//Cerc rotitor mereu, cerc rotitor…/Departe-n laturi sau în sine – aproape./Zburând în cercuri line, la izvor/vin caii mei de fum, să se adape…” CERCURI MAGICE

Este o soluţie sigură împotriva morţii, un panaceu, chiar dacă poate avea aparenţa unei arme: „Trebuie/să ne apărăm de moarte/cu sabia Cuvântului,/cu inima/deschisă, iubind, ca o rană;/Adâncime de suflet/să ne săpăm: fântână/și să iubim Viața,/viața tumultuoasă și grea,

/în fiecare zi altfel,/mamă bună -/sau mașteră -//Până atunci,/trebuie să ne apărăm /de Moarte, cu toată ființa,/cu săbiile Cuvintelor,/cu inima,/cu săbiile Cuvintelor…” SABIA CUVÂNTULUI

Cuvântul înseamnă cunoaştere, iniţiere: „Spre mine mă îndrept și mă caut,/spășită ascult doar murmurul gândului,/e ca o melodie de flaut,/arhaicul trup-umbră cuvântului…//El este mai presus de mine cu mult,/poartă într-însul înfloriri și răscoale,/ape stătute, șuvoaie-n tumult, /urcușuri pieptișe , camere goale… //Amestec impur, cu bătaie prelungă,/aripa lui e o spirală de vise,/nu-i nimeni în stare, în mers să-l ajungă/nici margini nu-i sunt circumscrise.” „OROAREA DE PUR !”

Iniţierea, la rândul ei, poate fi un recurs al memoriei: Când rostesc cuvintele,/parcă deschid o poartă în memorie/și le găsesc înflorind,/poate așteptându-mă să le caut PARABOLA CUVINTELOR

I se cuvine deci o rugă pentru ca fiica sa, Poezia, să ne ajute: „O, Doamne/al Poeziei, /ajută-ne/să credem în Tine,/până la pragul/căderii în ispită,/să ne iubim aproapele/ca pe noi înșine/și să dorim/întoarcerea /la păcatul primordial-/Dar să credem în Tine/până la moartea ființei,/până la arderea pe rugul/inocenței/și până la îngenuncherea /din urmă,/Amin. RUGĂCIUNE

Cuvântul se împlineşte fiind şi o artă poetică: „Precum colții mistrețului /înfipți în sunetul cornului/de vânătoare//rana cărnii de suflet/e o idee cu aripi”    ÎNCERCARE LIBERĂ

Dar până la urmă, cuvântul rămâne cuvânt, început şi sfârşit, oglindă a existenţei noastre:  „Privește adânc în Cuvânt:/e unica șansă de-a fi/când lumea se năruie;/trăind ne cunoaștem prin el/adevărata făptură”…  CREZ

În fine ultimul element al triadei este timpul, obsesia noastră perpetuă, transformat de poetă într-o metaforă obsedantă, integratoare.

Timpul se poate despleti, metamorfoza, poate lua orice chip: „Dacă oprești clipa/treci  mai ușor dincolo!/Aruncă departe aripa/prin calda lumină-n tremolo://Vinovăție de iarnă, de Timp,/scrisă cu răni și candoare;/prin amintire, tristețea ca nimb/și focul arzând în ninsoare.//Apoi, prin odăi, cu tine de mână/străbatem căi neștiute/cu brazii tăiați în furtună/și spăimântatele ciute…//Umbre de noapte, veghe furată, /mi-e dor de tine și somn -/„Oglindă a mea, veche, visată,/tăcutul meu domn!” STAREA DE TRECERE

Atacând ideea de timp versul intră în cadenţe grave, parnasiene: O, cum urcă Timpul grav în umeri/precum crește frigul în statui,/întru rodirea fulgilor ca mieii/săltând pe piciorușele subțiri și moi!//Cum ninge amplu în văzduhul greu/ce-și odihnește fruntea peste case!/de-atâta alb îmbătrânesc copacii/și li se face dor de somn în trunchi…//Dar mirosim în aer un fel de înflorire/a mușchiului, a pietrelor, poate-a țărânii ; /sub alba viscolire se simte tresăltând /verzimea aburoasă a sufletului pâinii.” REVELAȚIE ÎN ALB

Timpul se poate deghiza chiar şi în moarte, moartea fiind e uriaşă „desprindere”: „Cineva, în treacăt, s-a oprit în poartă:/nu trebuia, mi s-a spus, să deschid,/livid obrazu-mi era, precum frunza moartă/cu mâinile strânse la piept făceam zid.//El a bătut de câteva ori, apoi așteptând/mi-a prefirat în auz galbenul spaimei/pe buze fâlfâiau aripi grele de gând,/mă desprinsesem neștiut de sufletul mamei.” AMINTIRE

Una din feţele timpului este destinul, adică acel aspect al timpului care ne interesează cel mai mult: „Aștept cu teamă/năruirea clepsidrei;/semnul unui nou început/altfel decât mi-l închipui…” LA RĂSCRUCE DE GÂND; „Da, totul se vindecă/inclusiv fericirea/cum primăvara vindecă toamnele/și ele, la rândul lor, ierni -//să crești o dată cu mine/tu în sus, eu în jos/pe aceeași tulpină/de disperare/fericită, amară//și izbândind, fiul meu,/dar mai ales/triumfători, vindecându-ne”    TRIUMFĂTORI, VINDECÂNDU-NE

Treptele vieţii sunt abrupte, destinul imprevizibil, dar timpul se refugiază în verbul „ a exista”, iar versurile devin sacadate, imposibil de scurte: „Amintește-ți. Respiră/Caută. Rănește-te. Țipă:/Oglinzile toate s-au „oglindit”…//Iarba creștea. Ca o apă verzuie,/alb luminând,/iarba se rostogolea, ca un viscol…//Înalță-te. Cazi. Triumfă./Clădește. Uită./Singură, iarba-n oglinzi, /nu se repetă. Există.”  VISCOL DE IARBĂ

Dar, dincolo de „apriorismele” şi de măştile sale, timpul rămâne Marele Vrăjitor: „Toate s-au depărtat ca-ntr-o vrajă:/umbra cireșului mort cu mlădițe ușoare,/perele verzi sfărâmându-se-n grindina ploii,/casa cu dranița roasă de carii/și, peste toate,/platoșa grea, ruginie a Timpului/ca o apăsare/a tuturor celor știute/în adâncul țărânei fierbinți, izbăvitoare…” TELURICĂ

Ce scapă din chingile triadei este la fel de valoros, şi până la urmă cioburile pot fi mai expresive chiar decât vasul sau fereastra care au fost.

Acum cuvântul de ordine este diversitate în unitate şi vom întâlni bine articulate, legende: „Turme de bouri/au  luat stelele nopții/în coarne,/trezind și cățelul pământului;/așa se iscă primăvara/din aburul călător/peste sorburi/în care dorm/fecioare înecate…” LA RĂSCRUCI, mituri folclorice: Am zărit o pasăre neagră dându-mi târcoale,/poate se juca în taină cu șarpele casei,/poate îmi adulmeca sufletul/uitat undeva, pe-o cărare. VESTE, văzutul nevăzutului: „Iarba crudă-și visează/în scutec de rouă/visul hieratic, subțire” ÎN SEPTEMBRIE, visul: „Visul, gheara melancoliei/scurmă în tăcere.” ODIHNA, imaginarul: „Aici nu pătrunde lumina decât arar,/aici înfloresc numai amintirile;/muzica lor e o cădere amețitoare de polen/ce-mi acoperă ochii, gura, sufletul…” TĂRÂM IMAGINAR,introspecţia: „Totdeauna înțelept doar cu sine,/ochiul meu lăuntric nu mai e demn/de transparenta înfățișare/a lutului izvoditor de semințe/ori a văzduhului senin, cu corbi;/pentru că iată, îl simt/cum începe să nu mai semene/cu mine, cea izgonită cât mai departe. OCHIUL LĂUNTRIC, autointrospecţia: „Obrazul meu stâng/e mai bătrân cu o zi,/cu un an, cu o veșnicie,/decât cel drept” – SPARGEREA ÎNTREGULUI, peisaj interior: „Cărări bolnave se-ntretaie-n vid/pe când creșteau în mine stalactite;/luminile toamnei ostenite,/îmi mângâie chipul livid.”  CÂNTEC, ÎN ȘOAPTĂ, comunicarea şi comuniunea: „Nu mă chemați, prieteni,/la ospățul  vostru!/lumina v-aș înclina-o/de-a pururi,/a mirare… NU MĂ CHEMAȚI, PRIETENI!, aşteptarea: „Aș vrea să urcăm/pe munții din zare/cu brazi luminaţi /fremătând:/ne-ajută înceata/și trista cărare…” AȘTEPTARE, refuzul memoriei: „Amintirea aceasta mă poartă/în lungul drumului:/e un drum vechi, cunoscut,/mereu încerci s-o iei de la capăt/și mereu te împiedici/de aceleași pietre de hotar” ASCULTÂNDU-TE…, autodefinirea:

„Ca o săgeată țâșnește/pasărea/cu orizont cu tot,/cântecul ei/naște apă-n fântâni//sufletul: o înșiruire de stări,/niște trepte/coborâtoare-n adânc –/și fântâna își suie/în cer, tânjirea…”„DE JUVENTUTE”; „Nu pot /pluti mai departe/de visul acesta ciudat – /sunt o biserică tristă/din care îngerul  a zburat…” VIS PE STEAUA NOIEMBRIE, orgoliul unicităţii:            „Voi n-ați văzut niciodată /mere căzând.” VOI N-AȚI VĂZUT.

Mai rămânem cu o parabolă a zidului, amintind de o celebră scriere a lui Kafka, În faţa legii: „Dincolo de zid: zidul/dincolo de zidul acesta: zidul zidului,/dincolo de zidul  zidului:  alt zid, /dincolo de alt zid /mai multe ziduri laolaltă…” ROST, cu melancolii bacoviene: „Şi băncile-s veștede-n parcul uitat,/E toamnă și nimeni pe drum…/Încet, universul se umple de fum/E toamnă, și nimeni în parcul uitat.//Un clopot răsună mai rar, tot mai rar/E-un tremur în frunze, rebel și pustiu./Bolnav e trecutul-și atât de târziu/Se-aprinde în suflet un dor temerar.” BACOVIANĂ, cu câteva elemente definitorii ale naturii precum iarba: „Între iarbă și cer,/dorul cutreierând/spații lunare/de gând…” ÎNTRE IARBĂ ȘI CER, lumina: Așa pătrunde-n taina mea/ lumina/precum în visul/osânditului, /știuta cale… POEM REGĂSIT, cireşul amar: „Ți-ai făcut din securea/stropită/cu verdele crud al frunzișului,/cântec mut așteptărilor tale.//Ruginise lumina/zăvorâtă în brațele zilei/când s-au pornit speriate-n petale/rugile/către fulgerarea tăișului..//Atunci, păli sfârtecată lumina/cu gust de cireșe amare… CIREȘUL AMAR, femeia convertită în natură: „Toate păsările din mine/au plecat spre ținuturi mai calde,/a plâns peste plopi/albul iernilor /și păsările nu s-au mai întors.” CLOPOTE, metamorfoze: „Atâta visăm,/că aerul pădurii/umbră se face/și întuneric,/pământ – DE TOT…;„În ochiul tău/ca într-o frunză/ înmuind degetul mic/desenez/pe cerul, mov la apus,/o corabie…” ÎNTR-O  FRUNZĂ

Am păstrat pentru final, o frumoasă efigie, ca o camee: „Mi-e sufletul crispat precum e umbra/acelui grav însemn pe care-l port;/neliniștii fereastra i-am deschis-o,/întrezărind al lunii cap de mort.//Nu încerc să mă–nfășor în calde mantii/de sentiment, fără meschinul gând/că în zadar, sărmane don Quijote,/îți amintești de morile de vânt?//Poate ești vis, poate doar viu și candid/ți-e sufletul un nufăr pe o stea-/și frunza are dreptul să viseze/că-ntreg copacul se-oglindește-n ea…” EFIGIE PE O FRUNZĂ, precum şi o rostire sentenţioasă,  cu accente biblice:

„Libertatea de-a ști este îngăduită/doar fericiților:/doar lor le e hărăzită/izbânda mersului pe ape,/ceilalți, în somn, fără vise/se zbat…” MIRACOLUL TRECERII.

Cu Elisabeta Vartic – Cristea  şi poezia sa se resuscitează o lume „vecinică” cu veşnicia, se redescoperă valori morale considerate pierdute sau inactuale, se intră în intimitatea cuvântului, se redescoperă ideea de dragoste în toate stările ei alotropice, iar timpul îşi regăseşte demnitatea dacă nu pierdută, vremelnic apusă.

Lucian STROCHI