Category Archives: Rezervaţia

Secrete din atelierul de creaţie: Rezervaţia (fragment 7)

Rezervatia-scrisoarea-lui(18+) un text nerecomandat minorilor

Draga mea,

Îţi scriu acum, la câteva zile după întâlnirea noastră cosmică, în aşteptarea rândurilor tale. Mă simt asemenea unei funii de oţel, formată din câteva zeci de fire: elastice, rebele şi totuşi domesticite prin torsiune, prin răsucire.

Mă încearcă mai întâi de toate un sentiment de vină absolută. Ştiu, am toate argumentele să mă simt absolvit de această vină: acceptarea ta, dorinţa ta, provocarea ta, bucuria ta, faptul că nu am jucat rolul unui seducător, că nu ţi-am făcut promisiuni pătimaşe, pe care să le fac apoi uitate. Mai ştiu şi că, împreună, alături de mine ai simţit, ai trăit marea trecere, cea de la fecioară la femeie, şi că, sunt sigur de asta, alături de altcineva această trecere ar fi fost mult mai brutală, mai tulbure, mai dramatică.

Nu încerc să mă justific: ar fi o prostie, o negare a tot ceea ce a fost frumos, firesc şi formidabil atunci.

O retrăire a acelei ore astrale, tu ai numit-o aşa, se impune totuşi. Vezi, scriu greu, sincopat, cu ezitări, practic nu ştiu cum să încep, cu siguranţă că îmi voi găsi însă ritmul şi tonul firesc pe care trebuie să-l aibă aceste rânduri, dacă scrisoarea va ajunge la tine.

Continue Reading →
Posted on

Secrete din atelierul de creaţie: Rezervaţia (fragment 6)

Rezervatia-prima-scrisoare(18+) un text nerecomandat minorilor

Se făcuse deja noapte; cabanierul mai puse câteva găteje pe foc, în vreme ce oaspeţii săi se grăbiră spre priciuri, căutându-şi fiecare un loc cât mai bun pentru dormit.

Afară se auzea, bătând într-o tobă mare, depărtată şi înfundată, ploaia.

Ceru o lampă, pe care cabanierul i-o dădu greu, îndoit, de parcă ar fi fost un lucru de mare preţ. De fapt, chiar era un lucru de preţ. Nu mai aveau curent, căzuse un transformator, poate că se prăbuşise vreun stâlp şi se rupseseră firele electrice, aşa că lampa cu petrol lampant era ultima sursă de lumină pe timpul nopţii. Şi nu se ştie câte nopţi fără curent electric nu vor veni de acum încolo. Tăcuse tot timpul, doar ea şi cei veniţi dintre ape nu vorbiseră încă şi acum simţea o nevoie aproape fizică să scrie. Să-i scrie. Era prima scrisoare de când se despărţiseră; de fapt îi mai scrisese câteva scrisori, dar în gând. Îi trecu o clipă prin minte să copie acum acele gânduri răzleţe, fragmentate, întrerupte mereu; nu ştia cum să înceapă, trebuia să-i scrie, simţea fizic această nevoie, aşa cum simţi la un moment dat că   ţi-e foame sau ţi-e sete, că trebuie atunci, pe loc să bei un pahar de apă şi să îmbuci un coltuc de pâine, să muşti    dintr-un fruct, orice, pentru ca gura şi mai apoi stomacul să fie mulţumit. Începu să scrie, nu pusese nici un titlu rândurilor, nu-şi dată scrisoarea, deşi ar fi trebuit să facă acest lucru; nu, mai bine nu, ar fi semănat cu o cerere sau un proces-verbal, ar fi fost prea pedant, începu invers, adică tocmai cu momentul scrierii, adică plecă din prezent, timpurile verbale se încovoiau uşor,  împotrivindu-se, cedând totuşi în faţa încăpăţânării ei, întâi prezentul, apoi imperfectul, apoi perfectul simplu, pe care îl folosea prea rar şi oarecum nesigur, apoi perfectul compus, sfârşind cu mult prea încăpătorul şi liniştitorul mai-mult-ca-perfectul.

Continue Reading →
Posted on

Secrete din atelierul de creaţie: Rezervaţia (fragment 5)

arca-lui-noeNu îi numărase nimeni, dar, nu ştiu de ce, avea senzaţia că ştia, adică era sigur că sunt doisprezece. Poate că ochiul său de cabanier, obişnuit cu oaspeţi, îl învăţase în timp să numere oamenii fără să-i mai numere, ştia adică şi cum se vor grupa la mese, nu doar câţi sunt, mesele aveau câte patru scaune, aşa că era uşor, chiar dacă nu se cunoşteau, oamenii se aşezau împreună la mese, ocupându-le pe rând, pornind de la uşă, erau doisprezece, adică trei mese pline.

Curios, erau acum printre ei şi femei, trei la număr; curios nu era că ajunseseră până aici femeile, asta se întâmpla întotdeauna, adică în fiecare grup erau şi femei, numai că femeile vin doar însoţite pe munte şi acum părea că sunt singure, mai mult, părea că nici nu se cunosc între ele.

Erau prin urmare nouă bărbaţi şi încercă să le ghicească fiecăruia meseria, sau, cum se spunea mai nou, profesia. E drept că pe unii îi ştia, din vedere, trecuseră pe aici o dată, de două ori, dar el îi reţinuse, nu ca nume, numele e lunecos, e schimbător, trece uşor de la un om la altul, ci după chip şi gesturi, după mers şi după meseria fiecăruia, chiar dacă, aici, la munte, oamenii vorbesc destul de puţin, mai ales despre ei, de parcă i-ar intimida muntele şi pădurile, apele şi cerul.

Uşa se deschise cu zgomot şi aerul umed, mirosind a ploaie şi a cetină năvăli înăuntru. Un om fără vârstă, hirsut, privind cu ochii fix, undeva, de unde aştepta febril un răspuns sau o confirmare, ţipă, răguşit şi parcă stângaci, fără să îi pese totuşi de ceilalţi, părând stânjenit doar de el:

– De astăzi nu mai sunt cuc, ci vultur! anunţă cu glas totuşi vesel, în totală contradicţie cu faţa, brăzdată de umbre de melancolie şi cu ochii, incredibil de trişti şi de negri.

Şi, desfăcându-şi braţele larg în lături, pluti peste capetele mesenilor, apoi se aşeză într-un colţ, tăcut şi  stingher, după ce mai spuse totuşi, clătinând uşor din cap:

– Parcă am fi arca lui Noe!

Continue Reading →
Posted on

Secrete din atelierul de creaţie: Rezervaţia (fragment 4)

Începu vânătorul, care le mărturisi pe loc tuturor că se numea Andronic:

– Lumea asta are multe şi nebănuite frumuseţi. Acum cinci ani, exact acum cinci ani, hălăduiam tot pe aceste meleaguri. Încercam să număr cerbii şi urşii, pentru asociaţia noastră. Era foarte cald şi mă adăpostisem într-o lizieră de pini, aflată cam la vreo trei kilometri de aici. Aveam o privire ageră şi o vedere bună, până hăt în vale. Am stat o vreme, parcă aşteptând ceva. Atunci am văzut cerul înroşindu-se, departe, în zare, ca la un uriaş pârjol. Nu ştiam unde şi ce arde, dacă   s-au aprins păduri, păduri trebuie să fi fost, căci prea era mare lumina aceea.

Rezervatia-cerbulEram ziua în amiaza mare, dar lumina părea cea din amurg, unul dintre acele amurguri rare, care incendiază totul: ceruri, păduri, însuşi pământul şi apele. Apoi am văzut, cu multă uimire, cerul deschizându-se, schimbându-şi culorile, trecând din roşu în galben şi apoi în verde deschis, aşa cum e ochiul râsului. Cerul era o perdea uriaşă, cu falduri mereu mişcătoare, parcă atinsă de un vânt puternic ce venea din înalturi. Părea un curcubeu care flutura asemenea unei flamuri. Nu ştiu cât am stat şi am privit aşa, rămăsesem nemişcat şi mut, fără putere, admirând minunea aceea pe care nu o puteam numi, nu ştiam ce este, n-aş fi crezut până atunci că poate să fie pe lume o asemenea frumuseţe. Mă gândeam că, dacă doar eu o văzuse şi aveam să povestesc celorlalţi ce văzusem, sau nu aveam să-mi găsesc cuvinte potrivite pentru a descrie o asemenea minune, sau nu voi fi crezut. Şi atunci s-a petrecut o a doua minune, din spatele meu, din stânga a apărut un soi de cerb uriaş, cum nu mai văzusem, cu coarnele ca nişte lopeţi, adunate într-o coroană. Am crezut pe loc că este chiar Împăratul Cerbilor, aşa cum îl aflasem din basme.

Continue Reading →
Posted on

Secrete din atelierul de creaţie: REZERVAŢIA (fragment 3)

ploaia-in-rezervatiePloua de câteva zile şi pădurenii începuseră să se întrebe dacă ploaia avea să ţină, aşa cum spun cărţile vechi, patruzeci de zile.

Poate că Dumnezeu se săturase să tot înghită răutăţile oamenilor sau poate că nici el nu mai avea prea multă putere, îmbătrânise, trebuie să tot fi avut câteva mii bune de ani şi, prin urmare, natura îşi făcea singură de cap, nemaiţinând cont nici măcar de cel care o născuse şi o strunise atâta vreme.

Pădurenii nu erau speriaţi, deocamdată stăteau în cabane forestiere, la adăpost; erau doar trişti, nu mai ieşiseră la lucru de două săptămâni; la început se bucuraseră: se mai odihnesc şi oasele noastre şi carnea; muncă, muncă şi  iar muncă, se cuvine şi oleacă de odihnă; numai că proviziile, – hrana adică – erau pe sfârşite, nimeni nu putea să ajungă acum la ei, sau ei să coboare până în sat, îi chinuia mai nou şi lipsa ţigărilor, nu doar pe cei care fumau, şi cei care nu fumau erau nervoşi, tensiunea crescuse, izbucniseră câteva certuri din te miri ce, nu era nimic grav deocamdată, dar gândurile oamenilor se întorceau mereu spre cer, ca şi privirile, oare cât mai putea dura ploaia asta ce părea nesfârşită, plouase atât de mult, că cerul ar fi trebuit să fie secătuit de apă, numai că era cald, foarte cald, o jumătate de zi soarele ardea cu putere, apa se evapora în ceţuri albe printre văi, apoi se formau nori, ridicându-se, parcă s-ar fi sprijinit pe munte sau pe deal, schimbându-şi rapid culoarea, până când deveneau vineţii şi chiar negri, întunecând apoi întreg orizontul, transformând ziua în noapte.

Apoi începea ploaia, de fiecare dată ploua altfel, uneori mărunt, mocăneşte, sâcâitor, să scoată sufletul din om, alteori în rafale, torenţial, de multe ori chiar cu grindină, măruntă cât mazărea sau mare cât un ou de porumbel. Mai era şi o a treia ploaie, cea mai ciudată, o ploaie împletită, adică ploua de sus, torenţial, ploua şi pieziş, de parcă ar fi plouat din alţi nori şi mai era şi vântul care aducea o a treia ploaie, una orizontală, pulverizată, cu siguranţă că, dacă ar mai fi strălucit soarele, această ultima ploaie s-ar fi deschis până la curcubeu, în mii de irizaţii.

Continue Reading →
Posted on

Secrete din atelierul de creaţie: REZERVAŢIA (fragment 2)

Lucian Strochi - RezervatiaŞapte cruci. Atât trebuia să taie, într-o zi, un tăietor de lemne.

Dintr-o ciudată superstiţie, nu-şi numărau munca lor în copaci, câţi copaci ai doborât, nici în steri sau metri cubi. Nu, în cruci. Pentru că aveau grijă să reţină, din fiecare arbore doborât, o cruce. Pentru cine, nu se ştia prea bine. Pentru copacul doborât, pentru el, tăietorul de lemne, pentru un alt tăietor pierit înainte de vreme, pentru vreun suflet rătăcit? Nimeni nu putea spune.

După cum, fiecare copac trebuia să aibă un nume. Adică nu chiar un nume, o poreclă era de ajuns.

Fantezia oamenilor pădurii părea inepuizabilă, apărând mereu şi mereu alte porecle: Negru, Strâmbu, Duru, Albiciosu, Încăpăţânatu, Plângăciosu, Îndrăgostitu, Dreptu, Călugăru, Blându, Crăcănatu, Lăcrămosu, Somnorosu, Ciupitu…

Nu se ştie prea bine cine era preotul sau naşul lor, adică cine le punea aceste nume, porecle, copacii se trezeau cu ele, cu puţin înainte de somnul lor de veci, – pădurenii nu ar fi rostit, să-i tai, cuvântul moarte – , pentru că nu se cuvine ca un mort să nu aibă şi el un nume.

Pădurenii aveau printre ei un ciudat, aşa credeau ceilalţi, ei îi spuneau însă clarvăzătorul şi el le dădea sfaturi precum acesta: să nu adormi niciodată noaptea în pădure, pentru că  visurile prea tari ale copacilor te-ar ucide şi pădurenii îl ascultau şi nu dormeau niciodată în pădure singuri între copaci, se temeau de visurile verzi ale copacilor, tari precum ţuica de de două ori întoarsă.

Şi tot clarvăzătorul le mai spunea: sunt două feluri de copaci, copaci nebuni şi copaci cuminţi, exploadează la fel de blând, se tem la fel de mult de deşertul albastru de deasupra capetelor lor, dar şi unii şi alţii visează o sinucidere colectivă peste o mie de ani şi nimeni nu poate să ne spună de când a început numărătoarea.

Continue Reading →
Posted on