Iubirile! le-am devastat pe toate,¹
Le port şi-acum pe buze alb stigmate,²
Povara am purtat pe jumătate ³
Şi-am cucerit cetate cu cetate.⁴

 

Pe veci, de mine, sunt astfel legate,⁵
Cu mii de străvezii, grele lăcate,⁶
Frumoasele cu ochii de granate,⁷
Ce merită acum, aici, citate:⁸

 

Regine, din străvechi regate,⁹
Cu care-am împărţit pe jumătate,¹⁰
Nebune nopţi cu fructe parfumate,¹¹
Când glasul lor mă mângâiau: bărbate!¹²

 

Învins-am în sublime atentate,¹³
Timpul şi–amor primit-am pe dreptate.¹⁴
Acum nu sunt decât un biet abate…¹⁵
Femeile-mi şoptesc cucernic: frate!¹⁶

 

De la iubire, am primit mandate¹⁷
Şi noi le-am dus cuminţi cu demnitate.¹⁸

 

Iubirile! le-am devastat pe toate…¹⁹

Lucian Strochi

ANCADA  FRUMOASELOR TRECUTELOR IUBIRI   

 

¹Iubirile! le-am devastat pe toate,– o ancadă cu un ton nou, mai lejer, ştrengăresc, în contrast cu tonul grav din celelalte ancade. Primul vers pleacă de la o „enormitate”, de la o afirmaţie greu de crezut. A devasta e aici un verb fericit ales: nu distruge obiectul, dar îl răvăşeşte. Adică exact ce face iubirea dintr-un îndrăgostit: nu îl distruge, dar îl scoate din indiferenţă.

²Le port şi-acum pe buze alb stigmate,- Dacă pe piele un hematom e brun, eventual roşu-sângeriu, vânăt, pe buze trebuie să avem o culoare de contrast; faţă de roşu, albul. Alb, fiind aici adverb, dă impresia de durativ, eventual de rana vindecată, de cicatrice.

³Povara am purtat pe jumătate – fiind frivol, îndrăgostitul refuză să-şi asume doar el povara (şi vina) unei iubiri,chiar frumoase,  împărţind (pe jumătate) responsabilităţile.

⁴ Şi-am cucerit cetate cu cetate. – ambiguitate în această fanfaronadă: cetatea poate fi şi o femeie văzută la început a o „cetate inexpugnabilă”.

⁵ Pe veci, de mine, sunt astfel legate, – acest al doilea catren continuă donjuanismul eului liric, totul fiind bazat pe hiperbole augmentative, acum temporală (pe veci).

⁶Cu mii de străvezii, grele lăcate,- o posibilă definiţie nu atât a iubirii, cât a relaţiei dintre un eu şi o ea: lăcatele sunt străvezii, aluzie la legături nevăzute, dar poate şi la iluzoria „centură de castitate”, „dotată” cu un lacăt.

⁷Frumoasele cu ochii de granate,- de obicei granatul e o piatră semipreţioasă de culoare roşie; dacă acceptăm sintagma de transfer şi substituţie „ochi roşii”, ochii pot fi aşa din cauza grijilor, disperării, plânsului. Dar granatul poate fi şi de culoare neagră şi atunci ochii vor fi negri; de fapt e vorba de culori variabile ale ochilor sau de ochi preţioşi, scumpi (prin transfer); în plus granatele pot fi sinecdocă pentru oricare altă piatră preţioasă sau semipreţioasă.

⁸ Ce merită acum, aici, citate: – există, la bărbaţii frivoli, adevărate liste cu iubite, false certificate ale virilităţii; e ceea ce sugerează acest vers.

⁹Regine, din străvechi regate,- surprinzător, iubitul renunţă la numirea iubitelor, la enumerarea lor, ceea ce i-ar proba notorietatea şi implicit virilitatea; dimpotrivă, el foloseşte pluralul, un respect colectiv, o nedeterminare onestă: „regine”. În plus, ni se sugerează şi o atmosferă de basm, deci o realitate pusă între paranteze: „străvechi regate”.

¹⁰Cu care-am împărţit pe jumătate, – din nou prudenţă, din nou lipsa de curaj, în asumarea unui sentiment

¹¹Nebune nopţi cu fructe parfumate, – aluzie poate la 1001 de nopţi, dar şi la „anotimpul dragostei”. Fructele parfumate aduc în scenă sexualitate, voluptate şi exotism; dragostea tinde să devină sinestezică, prin adăugarea unui nou simţ (mirosul).

¹² Când glasul lor mă mângâiau: bărbate! – Supremă recunoaştere a supunerii, a virilităţii, al satisfacţiei sexuale de către femei,iubite; acest vocativ „bărbate” care spune totul.

¹³ Învins-am în sublime atentate, – eu liric vrea să prelungească descrierea fenomenologică a iubirii/iubirilor şi îşi prelungeşte discursul cu încă un catren. Pentru a nu trăda totuşi forma „clasică” a ancadei, el va o fi paranteză, prin monorimă sugerându-se de fapt neparticiparea la structura arhitecturală a rimelor din catrene (împerecheate, îmbrăţişate, încrucişate); sublime atentate se poate referi şi la o cruciadă, luptă, dar şi la asaltul asupra unei „inimi neprihănite”, dar şi la „atentatul la pudoare”. Bestia şi frumoasa!

¹⁴  Timpul şi–amor primit-am pe dreptate. – iubirea e certă, deplină, desfăşurată atât pe plan emoţional, cât şi temporal. A iubi înseamnă de fapt a cuceri un alt timp, un timp comun, un timp al iubirii, ce iese ca un mugur din timpul comun, obişnuit.

¹⁵ Acum nu sunt decât un biet abate… – după ce a făcut o paradă de vorbe, de scântei, de jerbe, eul liric se retrage, sub pretextul poate al unui timp neiertător, virilitatea lui fiind una strict determinată de vârstă. E o tentativă de a-şi păstra totuşi cuceririle.

¹⁶ Femeile-mi şoptesc cucernic: frate! –  consecinţa retragerii sale. Femeile au pierdut un iubit focos, un „bărbat”, dar au câştigat un „frate”. Ni se sugerează că iubirea poate fi înlocuită de tandreţe, de compasiune, de credinţă, stări alotropice ale iubirii, „alte iubiri”.

¹⁷De la iubire, am primit mandate – distihul conţine un prim vers de tip anamneză, prin plonjarea în analepse. Evident că „mandatele” sunt trecute. A avea mandat înseamnă desigur o certitudine, se acţionează în virtutea unui mandat, dar mandat înseamnă şi „delegare de competenţă”, cu alte cuvinte substituire. „Eul liric” devine un „el” oarecare. Gustul e amar, concluzia e necruţătoare. Şi fără un iubit, iubirea poate supravieţui, prin înlocuirea iubitului. Cinic, dar adevărat.  Şi mai ales uman, iubirea omenească nefiind decât în cazuri excepţionale monogamă.

¹⁸ Şi noi le-am dus cuminţi cu demnitate. – un vers care conciliază, temperează şi chiar anulează afirmaţiile aproape incredibile, oricum imprudente din primele versuri. Cuminţi şi demnitate sunt termenii care contribuie la surdina unui sentiment, potenţându-l totuşi.

Iubirile! le-am devastat pe toate… – Monostihul e o încercare disperată de a relua o afirmaţie, de a (re)începe un ciclu, de a se repeta o poveste frumoasă… Titlul ancadei conciliază cele două mişcări principale ale atitudinilor din text.